AbOuT oThEr StUfF tHaN tRaVeLLing & WriTiNg

Cum se combate evaziunea fiscală?

2012-02-16T18:23:00.000+02:00

Sunteţi siguri că vreţi să aflaţi un răspuns posibil şi care se şi întâmplă în România de astăzi? Iaca de citeşte (Sursa: revista „Taxe şi impozite” nr. 1, ian. 2012):

PRIN NERESPECTAREA CODULUI FISCAL DE CĂTRE ADMINISTRAŢIILE FISCALE! Punct şi de la capăt:
Codul fiscal aprobat prin Legea nr. 571/2003, care a suferit multe modificări de-a lungul celor 8 ani de când acţionează, este şi trebuie să fie „Biblia” organelor fiscale ale administraţiilor financiare de sector din Bucureşti şi a celor municipale şi orăşeneşti din ţară şi trebuie să fie cunoscut cu sfinţenie. El trebuie să fie cunoscut şi de către contribuabili, în măsura în care vin în contact cu prevederile acestuia. Evaziunea fiscală din România este o „plagă” care nu se poate vindeca din cauze multiple, ce depind atât de organele fiscale, cât şi de contribuabili.
Cum acţionează organele fiscale pentru combaterea evaziunii fiscale din România? Prin necunoaşterea Codului fiscal pe care trebuie să-l aplice.
Exemplu:
Un contribuabil, chiriaş într-un imobil naţionalizat din sectorul 3, care are ca vecini alţi doi contribuabili ce şi-au cumpărat, între timp, apartamentele situate în acelaşi imobil, are dreptul să primească subvenţie pentru încălzire, de la primărie, pentru că are un venit mediu sub 780 lei/membru de familie.
Se duce să se înscrie pe lista de beneficiari ai dreptului de subvenţie pentru încălzire şi i se cere să aducă dovada că nu are datorii către fisc. Ce mare greutate ar fi ca instituţiile statului să comunice între ele? Uite frate, dosarul lui X-lescu. Ia să vedem noi dacă are datorii la fisc. Într-o eră a ultra-tele-comunicaţiilor de tot felul, instituţiile statului încă ne trimit de la un ghişeu la altul, dintr-un colţ în altul al oraşului sau judeţului. Se duce la organul fiscal de care aparţine şi solicită această adeverinţă, dar acolo i se spune că are de plătit o sumă ce reprezintă impozitul pe terenul de sub apartamentul închiriat în care locuieşte, pe ultimii 5 ani. Contribuabilul, contrariat, ştiind că el nu este proprietar al terenului, se duce la directorul administraţiei financiare în audienţă şi acesta încearcă să-l convingă că trebuie să plătească acest impozit, spunându-i că la el se vor adăuga şi penalităţi de întârziere şi dobânzi!!
Astfel se combate evaziunea fiscală în România, prin obligarea la plata unui impozit pe care îl datorează statul de către un contribuabil, care nu este obligat, potrivit legii, să-l plătească, dar îl va plăti pentru stat, fiindcă funcţionarii săi nu cunosc Codul fiscal, iar el are nevoie de adeverinţă pentru a beneficia de subvenţia la încălzire.
Iată ce spune art. 256 din Codul fiscal:
„Art. 256. – (1) Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel.”
Şi unde spre prevede altfel? La alin. (3):
„(3) Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrative teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosinţă, se stabileşte taxa de teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren.”
Şi acest text se repetă şi la pct. 73 alin. (2³) din normele de aplicare ale Codului fiscal, care este urmat de un text comun contribuabililor de la acest alin. (2³), conform notei de la alin. (2):
„Contribuabilii prevăzuţi la alin. (2) – care precizează că aceştia sunt proprietarii terenurilor – vor anexa la declaraţia fiscală, o fotocopie semnată pentru conformitate cu originalul, actul privind concesionarea, închirierea, darea în administrare sau în folosinţă a clădirii respective. În situaţia în care în act nu sunt înscrise suprafaţa terenului, categoria de folosinţă şi suprafaţa construită la sol a clădirilor, acolo unde sunt amplasate clodiri, la act se anexează, în mod obligatoriu, un certificat emis de către persoana juridică care a transmis aceste date, prin care se confirmă realitatea menţiunilor respective.”
Cine este contribuabilul care trebuie să anexeze la declraţia fiscală actul de confirmare a faptului că terenul respectiv este închiriat, este construit în totalitate sau parţial şi este supus taxei de teren? Tocmai primăria sectorului 3 care îl administrează prin închiriere!
Şi mai este de reţinut pentru acest caz şi art. 257 lit. a) şi g¹):
„Art. 257. Scutiri
Impozitul pe teren nu se datorează pentru:

a) terenul aferent unei clădiri, pentru suprafaţa de teren care este acoperită de o clădire;

(...)

)

orice teren proprietate a statului, unităţilor administrativ teritoriale sau a altor instituţii publice, aferent unei clădiri al cărui titular este oricare din aceste categorii de proprietari, exceptând suprafeţele acestuia folosite pentru activităţi econ

omice.”

Deci la art. 257 lit. g¹) se găseşte răspunsul la cazul comentat: terenul proprietate a statului aferent cotei din clădire a cărui titular este tot el, este SCUTIT!! Lucru consfinţit şi de lit. a) pentru orice teren construit care este scutit.

(....) Oare câte asemenea cazuri mai există în România, iar oamenii se duc şi plătesc numai ca să poată obţine o dovadă necesară pentru a beneficia de subvenţie la încălzire, de exemplu?
Aşa înţeleg organele statului să combată evaziunea fiscală din România, încălcând prevederile Codului fiscal şi obligându-i pe cetăţenii nedatornici să plătească ceea ce nu datorează şi nu sunt obligaţi s-o facă, ci tot organele statului care nu-şi fac datoria şi încalcă legea.

V. Greceanu, expert contabil

Sursa: revista „Taxe şi impozite” nr. 1, ian. 2012

abordări în situație de criză

2012-02-14T22:26:00.001+02:00

14.02.2012

Este complicat să te descurci prin jungla necoordonată a postărilor din lumea virtuală. Ajungi să nu mai deţii un filtru de clasificare a informaţiei. Peste tot opinii, editoriale, ştiri mai mult sau mai puţin părtinitoare, se bate enorm de multă monedă pe emoţie, pe afectiv, pe uman. Este foarte uşor să aluneci pe o pantă sau alta, ambele fiind contradictorii sau dându-şi reciproc în cap, cu bună ştiinţă.
    Am fost mereu de acord şi am scris despre CULTUL LENEI în România. Ca generalizare. O combinaţia ucigătoare de lene, comoditate, şantaj, goana după un câştig uşor sau nemuncit chiar, ca să nu spun direct pe numele de sine al substantivului: puturoşenie. Alarmant este faptul că, dacă apuci să trăieşti prea mult pe-aici, virusul te poate ajunge şi pe tine, indiferent de cât de spartan eşti sau cât de terorizat de CULTUL MUNCII ai fost în copilărie. Ajungi să te complaci. Ajungi să devii părtinitor şi empatic cu cei care muncesc din gură, mai puţin din restul corpului. Ajungi să vrei să fii asistat social, că e mai puţin obositor. Ajungi să dai tot timpul vina pe celălalt. Şi acum, e trendul acesta crescător de a da vina pe EL, STATUL, GUVERNUL, BĂSESCU, BOC, UNGUREANU, CLASA POLITICĂ. Ajungi să te uiţi pasiv cum vecinul care şi-a parcat maşina în dreapta maşinii tale, aruncă cu dezinvoltură, toată zăpada de pe maşina lui, pe maşina ta. Şi apoi, să zicem că te apuci să-ţi dezăpezeşti maşina. Ce faci cu zăpada? O arunci pe maşina din dreapta maşinii tale, unde în altă parte? Este abominabil.
    Mergeam aseară – 13 februarie - pe strada Dr. Lister, spre Piaţa Operei. Este un cartier de vile mic burgheze, oricine aproape că şi-ar dori să locuiască acolo. Zeci de maşini înghiţite de zăpada nou căzută. Ningea de 24 de ore deja, peste deja metrul de zăpada aşternut din săptămâna anterioară. Într-o curbă, un individ dădea cu mult nesaţ la zăpadă, eliberându-şi propria maşină. Arunca zăpada pe o altă maşină, care era aproape dispărută sub zăpada mai veche. Zic: „Aveţi ciudă pe posesorul maşinii aceleia, de aruncaţi zăpada peste ea?” „Ah nu, dar asta e o maşină care nu mai circulă, de un an stă aici.”
    În acelaşi perimetru, de la balconul unei vile, aflat la etajul întâi, o cucoană îşi dezăpezea balconul de pe colţ. Cum vila era chiar la stradă, că aşa sunt dispuse locuinţele din zonă, ea arunca zăpada de sus direct pe trotuar. Astfel că blocase accesul pe trotuar şi pietonii aveau o singură alternativă: cele două şanţuri formate pe carosabil ca urmare a trecerii vreunei maşini mai puternice. Delirant, absolut delirant. Desigur că o altă variantă pe care ar fi avut-o madama respectivă ar fi fost să dea zăpada în jos, frumuşel, pe lângă zidul casei, în propria curte.

Pe la Facultatea de Medicină am avut un deja vu fantastic: Prin anii 84 cred mă aflam exact în același loc, era seară, ningea, tone de zăpadă peste tot, ieșisem de la școală și mergeam spre casă, cu ghiozdanul destul de greu. Pe vremea aceea, în apartamente era la fel de frig ca afară, doar că nu ningea. Pe vremea aceea, când nu venea un autobuz, tramvai sau troleu, putea să însemne și o așteptare de două ore! Așa că o luasem la pas, prin nămeți, pe străzile pustii, prin ninsoare, singură, sărăcăcios îmbrăcată, cu niște șoșoni negri, urâți, în dresuri groase, urâte – nu era permis să purtăm pantaloni la școală.

Pe strada paralelă cu zidul Palatului Cotroceni, îngrămădită în zăpadă, o grămadă de haine. Care mișca. Era o bătrânică. Se mișca teribil, teribil de greu. Era singură, ieșise în încercarea de a ajunge să cumpere ceva de mâncare. Era la o distanță de vreo 200 de m de casa ei. Unde să se ducă? Nici eu nu știam unde să mă duc după mâncare, în zona aceea, ar fi însemnat cel puțin o oră. Am condus-o înapoi acasă și i-am dat ce cumpărasem eu azi de la MegaImage. Luasem 3 kg de mălai, să dau la porumbei. I-am lăsat două. Mai aveam două pahare de iaurt simplu, fiecare la 500 ml, lămâi și cartofi. Puține chestii, cât să pot duce într-un rucsac mic. I-am lăsat tot, doar lămâile nu le-a vrut. Plângea. Îți dai seama? Plângea într-un oraș ca Bucureștiul, oare ce-o fi cu bătrânii din satele înzăpezite, singuri, fără curent electric, fără căldură, fără să poată da de veste nimic nimănui .....

14 februarie 2012

Azi dimineaţă, în drum spre birou, pe o stradă paralelă cu Dr. Lister, Costache Negri, cete de cetăţeni cu tenul tuciuriu, dotaţi cu lopeţi, mergeau în şir indian şi strigau cât îi ţinea gura de mare: „Dăm zăpada, dăm zăpada, 10 lei pe metru!” Eu făceam fotografii, pendulând între nămeţii de pe trotuar şi șanțurile prin zăpadă lăsate de mașinile care mai treceau. La un moment dat mă apostrofează un cetățean. Că ”nu ne faceți și nouă niște poze?” Mă uit la el și la restul grupului, erau vreo 5. ”Vă fac, dar .... ce să faceți cu ele?” ”Păi ni le puteți da acum, pe loc?” ”Nu am cum.” ”Păi și cum facem atunci?” ”Nu vi le pot da decât dacă aveți o adresă de e-mail și vi le trimit.” ”Dar de ce faceți poze? Nu ne dați și pe noi, acolo unde le puneți?” ”Eu fac poze pentru mine, scriu despre iarna asta, documentez.” ”Și faceți bani din asta, vă plătește cineva?” ”Nu, o fac de plăcere.” ”Păi și atunci de ce vă plimbați cu aparatul pe frigul ăsta, că o să înghețați!?!?” – a dat a lehamite din mâini și a plecat în direcție opusă, urmat de toată hoarda.

Cam ăsta este nivelul și mai mult de atât nu ai ce să comentezi.

Dacă compari abordarea unei situații extreme în Japonia cu cea din România .... probabil că vei dori să-ți faci harakiri.

În România, la ora actuală, discuțiile cele mai complexe se focusează pe ”cine e de vină?”, nu pe salvarea oamenilor. Totul alunecă pe panta politicului. Totul se poticnește acolo. Lumea care poate că ar putea mobiliza niște forțe importante a uitat de partea umană a evenimentelor. Doar stă prin studiouri de televiziune și comentează ce au făcut greșit ceilalți sau ce ar fi trebuit să facă. Este siderant. De ce bărbații din satele de sub zăpadă nu s-au deszăpezit singuri, de ce așteaptă populația din sate să vină alții să o salveze? De ce așteaptă să se mobilizeze o țară întreagă, pentru ei? În virtutea a ce? Unde a rămas echilibrul acestor discuții și dezbateri? Am sentimentul că aici lipsește un mediator cu puteri asupra tuturor, puteri pentru a se face ascultat de tot. Lipsește educație, echilibru, obiectivitate. Înțeleg să mă înfurii că vine plugul primăriei să curețe carosabilul și în loc să ducă tonele de zăpadă pe teren viran, le dă peste mașinile parcate în parcări. Asta da, asta mă înfurie!

Guvernanții dau acum vina pe ..... meteorologi. Nu ți se pare incredibil?

Stăm acum să dezbatem paradigma de ”iarnă normală”??? Pentru asta există timp, energie și resurse. Fantastic, absolut de domeniul absurdului.

În ultimii 20 de ani, iernile au fost mai atipice, mai soft, domoale. Ca urmare, s-a uitat total cota de ”normalitate a iernii”. S-a neglijat total infrastructura, nu prea mai există perdele naturale de-a lungul drumurilor din țară. Frumoasele rânduri de plopi despre care învățam în anii de gimnaziu au cam dispărut din țara asta. Pădurile au fost defrișate în neștire.

Ciudat este că pe Antena 3, oameni intervievați prin diverse sate, au început să vorbească foarte școlit și să pună accent pe faptul că ei au deszăpezit tot timpul, nu au așteptat să fie salvați de alții, dar de la un moment dat nu au mai făcut față. Unde să dea zăpada?

Această schimbare foarte simțibilă de abordare a reportajelor de la fața locului a apărut după ce nu știu ce politician – poate chiar președintele Băsescu – i-a făcut pe oamenii aceia leneși, cum că ei ar fi trebuit să pună mâna pe lopeți și să nu se lase înzăpeziți.

Ei bine, din acest moment parcă nu-mi mai place ce aud pe Antena 3 .... reportaje aranjate ..... Nu-mi place. Nu pot dovedi că așa este, dar o simt 100%.

Într-un comentariu, reporterul spune că ”au reușit să elibereze casa cu o singură lopată pe care o aveau și care a trecut din mână în mână pe la oameni.” Să mă ierte .... dar vorbim despre mediul rural unde oamenii nu au lopeți în gospodărie? ...... ?! Aș vrea să înțeleg asta, eu nu am crescut la țară, nu am avut rude la țară, se pare că nu pricep.

”NI SE STRICĂ COPILUL” în portbagaj! O Românie lăsată doar în grija unui dumnezeu, deși statul este cel care ne ia contribuțiile și taxele, nu dumnezeu!

2012-02-13T23:22:00.013+02:00

13.02.2012, ora 22

”Morții nu au murit din cauza zăpezii, ci din cauză că băuseră.” - zise capul piramidei politice. Ah nu, că mă scuzoaiele mele (! - expresie mic-burgheză moștenită din generație în generație), că dragonul din povești are mai multe capete. Sau noi nu avem dragoni, ci doar o caracatiță imensă? Sunt obosită. Prea obosită.

26 de persoane au murit în locuințe neîncălzite, acestea fiind acoperite integral de zăpadă (status 12.02.2012).

În zona Lehliu, dintr-o mașină înzăpezită, care se afla în drum de la spital spre casă și în care se afla o mamă leuză și un bebeluș mort, pus în portbagaj, una dintre persoanele din mașină sună la un post de televiziune și convorbirea este dată în direct pe post. ”Cum stați cu căldura în mașină, mai rezistați?” ”Nu putem face cald, că NI SE STRICĂ COPILUL!” - și femeia a pufnit în plâns.

Familia plecase din București, pentru a ajunge acasă să facă înmormântarea bebelușului decedat.

Oficialitățile spun: ”Da, primul drum pe care localnicii și l-au deszăpezit era poteca spre cârciuma satului!”. În condițiile în care, în multe sate din România, păstrate ostentativ la starea lor de sărăntocie primitivă, din toate punctele de vedere (o singură fântână cu apă potabilă la tot satul, electricitate nema sau cu porția, toalete în curte și tot felul de delicii fashionable specifice unei țări europene la început de deceniu doi al secolului XXI) – deci, în multe astfel de sate cârciuma este, în același timp, magazinul mixt de unde sătenii își mai cumpără și alimente elementare.

0800 821 218

021 305 55 50 - numere de telefon puse la dispoziția locuitorilor Bucureștiului, pentru cei care locuiesc singuri și au nevoie urgentă de ajutor, de către Primăria Capitalului.

Șeful de la Transelectrica, Horia Hăhăianu, dă un comunicat și spune că România ar putea rămâne fără resurse.

Traian Băsescu iese și spune că nu e adevărat, că România nu are nici o problemă momentan.

Sistarea exportului de curent electric a fost pusă în discuție încă de joi, 9 februarie 2012, de către directorul de la Transelectrica.

Acesta a fost demis de către noul prim ministru, Ungureanu. Indirect, direct de către ministrul Economiei. Pentru că președintele nu poate demite, dar îl poate pune pe prim ministru să o facă. Și etc. etc.
Vezi MEDIAFAX
Premierul Mihai Răzvan Ungureanu i-a solicitat ministrului Economiei să îl demită din funcţie pe directorul general al companiei Transelectrica, Horia Hăhăianu, pentru proastă comunicare în privinţa resurselor de energie disponibile, au declarat agenţiei MEDIAFAX surse oficiale.

"Şefului Transelectrica i s-au reproşat proasta comunicare în privinţa resurselor energetice ale ţării şi faptul că dinspre companie au fost lansate declaraţii contradictorii, care au creat panică", au arătat sursele.
Transelectrica a anunţat, vineri, că "din cauza deficitului de energie electrică" din Sistemul Energetic Naţional-SEN (secete prelungite, temperaturi foarte scăzute, scăderea cotelor în lacurile de acumulare, reducerea stocurilor de cărbune, paăură şi gaze naturale), în anumite ore nu sunt resurse pentru acoperirea necesarului de consum şi de export.

Compania a mai anunţat, că, de asemenea, nu există rezervele necesare unei funcţionări sigure a SEN, astfel că Transelectrica SA este nevoită să aplice reducerea graficelor de export conform procedurii operaţionale.
Luni, Transelectrica a difuzat un alt comunicat, în care arată că, la ora actuală Sistemul Energetic Naţional funcţionează în condiţii de siguranţă şi nu există riscul sistării alimentării cu energie în regim normal a populaţiei.

Ce se ascunde în această poveste? Profituri pecuniare imense care intră, probabil, în buzunarele personale ale unora și altora (așa denumiții ”băieți deștepți!)

”Vă pot asigura că nu există nici un fel de pericol ca populația să rămână fără energie electrică.” – declară Băsescu azi, la 15,30.

Bulgaria a sistat exportul de 3 săptămâni!!! Serbia de două zile!!! Numai România nu. Culisele acestei povești ..... o schema absolut incredibilă, povestită pe post de Iulian Iancu, președintele Comitetului Național Român al Consiliului Mondial al Energiei.

Ninge necontenit de peste 30 de ore. Ninge din nou, peste zăpada înțepenită de vreo două săptămâni.

Valea Oltului a abundat în avalanșe astăzi, șoseaua este blocată. Valuri, valuri de zăpadă cădeau precum cascadele amazoniene, debit inimaginabil. Zona filmării: Călimănești, Cozia.

Cifra oficială de morți în doar două săptămâni: 74. Plus cei din casele deja îngropate sub zăpezi, care vor ieși la iveală după miros, la primăvară. Deocamdată, zac în niște cavouri de gheață. Să fie 300? Și câte suflete de animale? Și câți viitori muritori de foame, cărora le-au murit toate animalele și păsările în ograda acoperită de zăpezi? Fără număr, fără număr, fără număr.

Comuna Glodeanu, satul, Cârligu Mare, județul Buzău – preotul Marin:

Nu au curent electric, nici un utilaj nu le eliberează drumul principal de acces. Ce îi așteaptă? Foame, sete, frig. Comuna primitivă. În momentele în care mașinile televiziunile au plecat, s-au retras și utilajele. De ce ?!?!

Oamenii bătrâni și singuri au pierdut noțiunea timpului, credeau că este o noapte foarte lungă. Casele fiindu-le acoperite de zăpadă, ei neavând curent electric, nu făceau diferența dintre zi și noapte.

O bătrână a stat cu soțul mort în casă acoperită de zăpadă, timp de o săptămână. Au terminat și resturile de lumânări din biserică, nu mai au nimic. Nu mai au lemne.

Și ce face președintele țării, ce fac oficialii? Spun public că în România, AZI, nu există necesitatea instaurării stării de urgență

De citit
și aici de citit
Președintele țării trăiește în altă dimensiune. Iaca de citește:
”Preşedintele Traian Băsescu a declarat, luni, că unele administraţii locale au fost depăşite sau dezinteresate în legătură cu eliberarea drumurilor şi că îi este greu să creadă că la nivelul unei comune nu puteau fi găsite patru tractoare care să fi fost dotate cu pluguri şi folosite la deszăpezire.
"Este evident că (...) administraţiile locale au fost de multe ori şi depăşite şi uneori dezinteresate. Nu aş vrea să spun mai mult şi nu este treaba mea să fac această analiză, dar îmi este greu să cred că pe raza unei comune nu există patru tractoare care să fi fost dotate cu lame şi, fără a lupta cu viscolul, dar măcar după viscol să încerce să creeze condiţiile minime de mişcare pentru comunităţile din satele aparţinătoare unei comune. E un exemplu, poate neinspirat, dar e un exemplu", a spus Băsescu.
El a concluzionat că "România nu are dotarea per ansamblu pentru a face faţă la exigenţele populaţiei în astfel de condiţii meteo" şi a adăugat că "în acest domeniu ori trebuiesc făcute contracte la nivelul statului, de către Administraţia Naţională a Drumurilor şi Consiliile Judeţene, ori trebuie găsite alte formule comerciale de cooperare cu firmele care dispun de utilajele necesare".
Sursa: mediafax

WTF?!?!?!?!?!

”Trying to hide and not see, not hear, not feel, not speak, not talk, just ignore!!”

România nu are dotarea necesară pentru a face față exigențelor populației? Eeeei, nu mă zăpăci, ce zici tu acolo??? Că ”iarna nu-i ca vara” sau cum? Se referea la ăia morți deja sau cei în hipotermie sau îngropați în casele lor transformate în cavouri înghețate?
20-22 de ani, statul român, prin reprezentanții lui în mod special, a construit o piramidă spiralată a furtului pe picior mare, dar nu a construit o infrastructură decentă, România a rămas la nivelul de ev mediu avansat și din acest punct de vedere. Douăzecișidoi de ani este un interval îndelungat, în care o mână de gospodari pot face minuni inimaginabile. O Românie fără datorii externe în 1990 se uită acum la un genocid indirect și pe termen lung al propriei populații. Dacă nu ar exista cât de cât donațiile de bani, produse, timp, energie, de la suflet la suflet, în situații de forță majoră și calamități naturale ar muri probabil sute de mii de suflete. În mod normal, ninsoarea, chiar și la debitul avut în ultima perioadă, nu ar fi trebuit să conducă către stare de calamitate. Dacă ....

Dl. Berca - noul ministru al Administrației și Internelor - nou declara (14.02.2012) că nu vor fi probleme deosebite cu inundațiile .... aha ... deci milioanele de tone de zăpadă se vor evapora și nu vor fi inundații. Interesantă abordare.

demisie de prim ministru romAn

2012-02-08T23:18:00.001+02:00

Către președinta camerei deputaților, Roberta Anastase

Doamnă președinte,

Subsemnatul, EMIL BOC, prim ministru, domiciliat în Cluj-Napoca, strada Pasteur nr. ..., îmi prezint demisia din funcția prim ministru al Guvernului României.

București, 6 februarie 2012

Emil Boc

Sursa: în direct, pe Antena 3, 08.02.2012, ora 23:10, Mihai Gâdea

He-he, mama ei de mână în buzunar .....

Structura blogului

2012-02-08T20:10:00.000+02:00

Din păcate, platforma blogspot.com nu oferă o ordonare a materialelor după titlu sau tematici, ceea ce poate fi destul de frustrant și ușor enervant uneori. Așa că schițez aici o oarecare coloană vertrebrală, pe capitole, titluri și unde se regăsesc în blogul de față:

PRESTATORI ROMÂNI și abordarea lor față de clienți

Lecții de orientare către client
AHR Translations - să nu ai nevoie de vreo traducere de la ei!
Light House - birou de traduceri - atenție, se pricep la forțat mâna clientului
Peugeot prin firma Eurial
Mitul Allianz în România
MBIKE - cycling publication

APPLE în România prin firma Noumax

Ro Club Maraton - niște răspunsuri

PUNCT DE INFORMARE turistică în București - păzea!!

MOBEXPERT și scaunul mutant

RDS & RCS -

experiența I K E A

ETERNA ROMÂNIE - oameni, mentalități, fapte

comportamente in metrou, autobuz
Românisme - detalii care nu lasă roata să se învârtă
Ce-ti doresc eu tie .... - Bucurestiul si maidanezii sai, exemplu de genocid
Revenirea în România: dulce pastilă a amărăciunii
România: o țară frumoasă, dar ... (II)
România: o țară frumoasă, dar .... (I)
Prostituție cu diplomă
Greierele & furnica
Der Kricket & die Ameise
un fel de condamnare la viață
no expectations (DE & RO)
covor de semințe pe banii contribuabililor?
Subiect de anchetă socială: călcăm pe banii noștri
Programare la moarte
Atenție șoferi: nouă variantă de tâlhărie
Dilema biciclistului față de prețul de la pompă. Ne băgăm la un protest scurt?
România se urăște pe sine
Așteptări de la mass-media: mai avem?!
Cazul Huidu si nivelul ipocriziei nationale

Păzea șoferi, o nouă meserie la români!!
FB - platforma supremei comunicări vs. FJSC
Revenirea în România: dulce pastilă a amărăciunii - 2011
O altă revenire în România - 2012
România: o țară frumoasă, dar ... (II)
România: o țară frumoasă, dar .... (I)
Dreptul de a fi umilit. Mai și stăm la coadă pentru el!

Despre cum aderăm la cauze. Efectul de turmă pe FB
Traficul bucurestean din prisma unui biciclist - 2010

Pacient în România

Pinguini urbani

Despre iarnă în Bucuresti sau sandwich cu zăpadă - 2009

Despre călcatul ierbii în România

- cum înțelegem ecologia în cotidian (ro+de) - Oct 2009

- exemplu de dezbatere românească – May 2010

- să glumim amar: povestea capacului de WC – May 2010

- eveniment de PR sportiv – Sept 2010

Hora Unirii după 154 de ani

CRED CĂ SE IMPUNE INCLUDEREA UNUI SUBCAPITOL DENUMIT: MOTIVE PENTRU CARE ROMÂNII AR TREBUI SĂ FACĂ CEVA CONCRET PENTRU SCHIMBĂRI RADICALE DE MENTALITATE, IMPLICIT DE SISTEM ȘI CLASĂ POLITICĂ - ianuarie 2012

Din nou despre iarnă în București - 2012
Punct de vedere, politolog Antonio Momoc
Piețe ale Universităților - de ce NU aș protesta în România din ianuarie 2012
Piața Universității - de ce aș protesta? Ep. 2
RECENZII FILME / CĂRȚI

BOOK: Democrație și totalitarism
BOOK: Tibetul secret
BOOK: mănâncă, roagă-te, iubește
BOOK: Shantaram

BOOK: Enervări

- FILM: Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu – Nov 2010

- FILM: Pictăm sau facem amor? – May 2010
D-ale JURNALISMULUI / -TULUI

online: prezent, trecut, viitor

online vs. print - lucrare finală webseminar

PIAȚA MUNCII
Daca mori, nu uita sa ma informezi in 24 de ore maxim!!!!

Perle din anunțurile de angajare

Grădiniță de limba germană: Alfred Fronius

- despre atitudini ale angajatorilor, realități - June 2009
- din perspectiva angajatorului (în germană) - July 2009
- despre muncă vs. câștig – Dec 2009
Ce vor recruterii ....
mici FILOSOFII GENERALE și SPECIFICE (viață, eu, profesie)

Ne lipsesc instructiunile de utilizare
Dor de Himalaya. Călătoresc.

Ne înciudățim. Oamenii și relațiile lor.

- dezastrul din JAPONIA - martie 2011

Raidextrem: business cu biciclete pe banii prietenilor

- EU - învăț să-mi dau seama cât de importantă
       sunt eu pentru mine                - martie 2011
- CUM ne dorim ceva    - March 2011
- unde ajungi cu 600 lei. Foame.    - Febr 2011
- meditație - citate de la înțelepți - Febr 2011
- downshifting                          – Nov 2010
trăiește vs. există
A noastră lentă, dar sigură dezumanizare
- despre dragoste și amanți        – Dec 2008
- Timpul ... reflecții                      - July 2008
- Cum poți atinge și menține un nivel superior
de motivare? – text preluat      - July 2008
- Din nou despre TIMP – text preluat și comentat – May 2009
- Caruselul vieții                              – July 2008
- Timpul                                       – July 2008
ROMÂNIA și REVOLUȚIA din 1989

Cronica unui martor ocular de 22 de ani, document original
Dupa 20 de ani
Aproape că istoria se repetă. După 22 de ani
ÎNVĂȚĂMÂNT UNIVERSITAR în România
- eseu motivare admitere jurnalism - Jan 2010
- din peripețiile vieții de student       - Jan 2010
- principii ale dascălilor noștri universitari   - July 2010
- practica la National Geographic Romania - July 2010
DESPRE CĂLĂTORII - locuri, ținuturi și oameni
- Andrei Pleșu în Japonia               - Febr 2011
- Ecuador 1 (germană)                   - July 2008
- 3 săptămâni prin Banat                - Aug 2008
D I V E R S E
Exercitiu de imaginatie canino-umana

FYI: BRD și semnătura digitală

Recensământul: de ce?
- am găsit un pisoi, caut părinți       - Febr 2011
- journalism online vs. print (DE)    - Febr 2011
FYI: semnul swasticii
- FOTOGRAFIA (Himalaya)          - Jan    2011
Weihnachtszei
A murit Adrian Paunescu
Consumul nostru cel de toate zilele
- Facebook                                      - Nov 2010
- Vârtejul apei din chiuvetă              - Nov 2010

Trăiască lopata și cazmata, hai la marea deszăpezire, români! (europeni în devenire)

2012-02-08T18:57:00.016+02:00

8 februarie 2012

București, începutul celui de-al doilea deceniu din secolul XXI. București, capitală a unei țări din marea ”familie europeană”. Aripa estică a Casei Poporului. Palatul Parlamentului. A doua cea mai mare clădire din lume. Iarnă grea. Cea mai grea și geroasă iarnă din istoria României capitaliste de după 1990. După luni de primăvară exagerată în luni de iarnă, din 21 ianuarie a început minunăția albă: pentru început, a nins neîntrerupt vreo 40 de ore. A urmat ger, vânt, ninsoare iar, ploaie înghețată, viscol, super-ger. Totul este acoperit de zăpezi. Din nou, suntem martori la inepții inimaginabile. Și la victime. Oameni care mor. Sub nămeții de zăpadă zac și cadavre de animale, păsări. Oamenii mor, asta e cert. O călătorie feroviară de 3 ore s-a transformat într-un coșmar de 3 zile, pentru că cineva a dat drumul la circulația trenului pe un traseu îngropat sub zăpezi ..... oh, sunt atât de multe de comentat ...

Într-o țară în colaps nedeclarat, colaps politic, economic, mental, unde corupția este stăpânul suprem, unde supraviețuirea se datorează aproape exclusiv doar șansei de a avea relațiile potrivite în locurile potrivite, unde unii mor de foame și nevoi, iar alții habar nu au ce este dincolo de ușa lor, unde unii mor de frig și alții stau în sandale prin birouri supra-încălzite și mai deschid și geamurile să intre un pic de ger, unde spiritul de a economisi și folosi cu maximă eficiență orice resursă nu există, dar nu există nu pentru că resursele abundă, ci pentru că nepăsarea și superficialitatea și refuzul de a gândi mai departe de propria cămașă sunt atribute cultivate în mod egoist și neargumentat – ei bine, în această țară sărăcită și sărăntocită, acțiunea Marea Dezăpezire se face cu lopata.

07:45 a.m., cobor din metrou la stația Izvor și traversez Parcul Izvor. Absolut superb. Peste noapte, vântul a modelat dune de zăpadă, care au înghețat în forme sinuoase și de o dezordine perfectă. Potecile pe care se mergea aseară, nu mai există. Aleile care aseară erau traversabile, nu mai există. Băncile sunt sub zăpezi. Aproape de cele patru statui, un utilaj mititel, mult prea mititel, condus de un bărbat, se chinuie să elibereze porțiuni de alee. Se dă înapoi 6-7 metri, se oprește și o ia cu avânt mare din nou în față, repezindu-se la mormanul de zăpadă întărită, mușcă cât poate din el și îl spulberă de-o parte.

Ies din parc și mă îndrept spre stația autobuzului 385. Nu se putea merge mai departe pe jos pe aceeași parte, din cauza zăpezii. Varianta era să o iei pe carosabil. Carosabilul era curățat. Chiar bine curățat, doar cu feonul nu îl trataseră. Zăpezile de pe carosabil sunt abandonate pe trotuare. Dar să nu ne abatem de la poveste, oricât de mare ar fi tentația.

În dreptul stației de autobuz, 6 (șase) muncitori înarmați cu lopeți și cazmale .... deszăpezeau. Bă frate, abia dacă aveau loc unul de altul! Era clar obiectivul: eliberarea a maximum 2 metri, a.î. să poate trece măcar 2-3 persoane, indiferent că aceastea urcă sau coboară din autobuz. Era singura nișă formată de-a lungul străzii, deși un autobuz are trei căi de acces. Obiectivul nu era nicidecum eliberarea unei porțiuni care să fie cel puțin atât de lungă cât este un autobuz, să fie clară precizarea.

Lângă cei șase muncitori (nu apar toți în această fotografie, dar jur că mai era unul în dreapta, sau chiar doi) aflați în exercițiul funcțiunii stăteau două femei. Cu mâinile în buzunare. Este o poziție ”la nivel înalt” ....
Credeam să sunt persoane care așteaptă autobuzul. Dar nu erau. Erau persoane, dar nu așteptau autobuzul :-)

Am scos aparatul din buzunar și am făcut o fotografie.

Șase oameni pentru 2 metri lungime. Șase oameni și șase lopeți. Marea deszăpezire. Ceva nu se lega în mintea mea, nu spun că era nu știu cum situația. Imaginea era oarecum distorsionată în mintea mea, recunosc. Situația era absolut normală.

Una dintre cele două persoane cu mâinile în buzunare se întoarce către mine, sesizată de gestul meu.

”- Ce faceți? Faceți poze la oamenii de la ALPAB?”

”- Poftim?”

”- Da, suntem de la ALPAB și deszăpezim.”

”- Da, fac poze. Mi se pare așa de ciudat să văd șase oameni muncind în exact același loc, pe o suprafață atât de mică ....”

”- Dar dumneavoastră știți câte grade sun afară?!”

Recunosc că m-a blocat un pic. WTF?

”- Credeți că ei nu sunt oameni?”

Aoleu, da ce-am zis, frate???

”- Da, știu câte grade sunt afară. Și care e legătura, că nu înțeleg de ce săriți așa.”

”- Avem și utilaje, dar ele sunt în parc, le vedeți, muncesc!!”

” - .... ? Și care e problema, că nu înțeleg? DA, mi se pare hilar să trăim într-o țară unde marea deszăpezire se face cu lopata, nu am nimic cu oamenii, ei doar muncesc! Sistemul mi se pare absolut formidabil ...., trebuie să recunoașteți că lopata este salvarea noastră, nu? Faceți un lucru minunat.”

Mă rog, cert este că ... unde dai și unde crapă, că doar suntem în Țara Absurdistan! Doar nu era să polemizez cu tovarășa șefă pe trotuarul înzăpezit, nu? Nu aveam nimic cu cei șase muncitori, printre care și o femeie. Dacă aș fi avut ceva cu cineva, aș fi avut cu conceptul în sine și cu faptul că pe lângă 6 albine muncitoare e nevoie de o albină-regină și de o albină-trântor, că nu știu care era exact treaba celor două posesoare de mâini în buzunare. Ah, dacă pleci de la premiza că cei șase, în spiritul românesc de muncă, nu erau capabili să presteze singuri, necoordonați și neverificați, atunci da .... mica echipă de șefi, pe care și eu și tu și familia ta îi plătim din banii noștri, ar merita chiar aplauze și medalii că își fac treaba.

Cam acesta este nivelul de pregătire pentru combaterea efectelor iernii, aceasta este puterea autorităților, organizarea, nivelul.

Bă frate, în țara asta chiar nu mai poți să deschizi gura sau vizorul să faci vreun gest, că se simt toți agresați?! Eram acolo, observam, notam și-atât, e dreptul meu de cetățean. Nu criticam oamenii muncii, nu criticam înălțimea mormanelor de zăpadă, unde dracu să duci milioanele de tone de zăpadă, la o adică? O iei dracu de pe carosabil și o abandonezi pe trotuare, logic, nu? Că doar nu irosim acum bani pe trenuri de basculante să stăm să cărăm zăpada afară din oraș, doar nu ne-am dilit de tot la minte!!!

Hai s-auzim de bine! Acum știu că se poate, deci cine mai are periuțe de dinți vechi, să le dea la mine, că în martie mă apuc de zugrăvit scara blocului!! Cred că una mi-ajunge pe etaj, ce ziceți?
10 februarie 2012
Și în timp ce autoritățile se joacă cu lopățica și găletușa prin capitala României, vreo 70+ - 100 de sate prin țară au devenit un fel de ”Atlandide” sub zăpezi înalte de 4-6 m! Se merge peste acoperișuri, ca și cum dedesubt nu e nimic, este inimaginabil. Și când acele noi ținuturi de zăpadă vor începe să se topească ....... că acum gerul o ține precum cremenea, înțepenită, lopețile sunt precum un fir de pai. Oameni care au sute de animale blocate sub zăpezi, știind că acelea vor muri .... o parte din Românie moare și restul se uită la televizor sau născocește strategii politice menite să facă împărțeala osului de ros .... N-a văzut România niciodată așa o iarnă. Până acum se știe de vreo 60 de decese, pun pariu că sunt peste 100. Dunărea e înghețată, Marea Neagră parțial și ea ...... poveste și coșmar în acelaș areal.
12.02.2012
Mă uit la postarea astea și m-apucă jena. Pentru că situația este o continuă calamitate și oameni mor pe bune în satele de sub zăpezi. Ninge iar, e din nou vânt. Mă uitam la televizor acum, dezăpezirea tot cu lopata se face, mă refer la situații serioase, nu o stație de autobuz din București (!!) Se închid drumuri naționale. Aprovizionările vor avea și ele de suferit probabil. Eu mă consideram aprovizionată cu 2 kg de mălai și 3 de cartofi. Dar mălaiul l-am dat la porumbei, vrăbiuți și guguștiuci azi, că erau vreo 15 pe pervazul ferestrei și le-am dat dat tot, săracii de ei! Nici când s-a urcat pisica la geam ei tot nu au plecat, foamea îi disperă! Dar cred că mâine mai găsesc să cumpăr niște mălai.
E prăpăd, prăpăd ..... și oficialii se duelează în niște declarații publice absolut siderante!

Reîmprietenirea cu metroul bucureștean

2012-02-05T17:40:00.006+02:00

O strigare guturală de porta-voce (sic!) anunță apropierea trenului de stație. În creierul EI sau al LUI - irelevant, desigur - se declanșează alarma, o alarmă devenită aproape instinct și automatism necontrolat și necontrolabil. Își ia poziția mult studiată și exersată și începe numărătoarea inversă: ”Peee looocuri! Fiți gaaataaaa.... STAAAART!!!”
Este un fel de experiență urbană. Subterană sau supraterană, experiența se referă la observarea unor comportamente absolut inedite. Care nu știi sigur ce determină, râsul, plânsul sau râso-plânsul.

De aproape doi ani – desigur, cu mici excepții, cum ar fi drumul către aeroport sau la un interviu de angajare – mi-am limitat mijloacele de deplasare exclusiv la cele două roți ale bicicletelor mele. Acum, mai nou, încerc să mai implementez un ”canal” de transport cu specific semi-permanent, adică alergarea. Mai greu, dar e un început.

De când cu crivățul, viscolul, gerul și munții de zăpezi prin București, a trebuit să mai apelez și la tradiționalele mijloace de transport în comun. De regulă, la metrou. E peste drum de blocul meu, în principiu știi sigur că circulă indiferent de condițiile de trafic de la suprafață, e rapid și decent.

Ceea ce te mai lasă cu gura căscată, după atâtea zeci de ani de experiență feroviară subterană în București, este comportamentul unora. În urmă cu două dimineți, la ora 7:30, la stația de metrou Lujerului – eu eram în tren deja, de două stații, deci observam ”năvala tătarilor cotropitori” cu multă relaxare -, prin ultima ușă a vagonului, o tânără sub 30 de ani, atletică, frumos îmbrăcată, aparent stilată – din cauza vitezei nu am observat foarte multe alte detalii -, dă buzna în vagon la deschiderea ușilor și, deși singurul scaun liber era la o distanță de vreo 7 pași de ușă, fiind mai aproape de ușa precedentă, doar 3 pași (!) – se repede cu o disperare greu de imaginat și îl și ocupă. La viteza ei de panteră, oricine altcineva ar fi fost distrus! Uite, d-aia e bun sportul! Disperarea asta a oamenilor de a apuca locuri pe scaune m-a obsedat de când eram puștoaică și pot spune cu mâna pe inimă că așa ceva nu am întâlnit în niciuna din marile metropole europene: Paris, Praga, Moscova, Viena, Geneva, Roma, Frankfurt, Kassel, Zürich -. Nu-mi dau seama ce se întâmplă aici, de unde provine această încrâncenare și disperare. Bântuie oare prin România un duh rău, malefic, vreun virus de neînvins? Enigmă totală. Care este fascinația unui scaun neocupat într-un mijloc de transport?! Vreau și io să știu, pe bune! Că poate mă las de alergatul outdoor și mă specializez pe alergatul după locuri libere și poate le și vând la licitație, nu? Cred că explicația stă aici, în această imagine a unui ”paradise chair” ... De fapt nimeni nu aleargă pentru un amărât de scaun liber, ci ..... pentru ceva mult mai înălțător, mai spiritual, metafizic, pentru un vis, o parabolă, o trăire, o ieșire din cotidian, o maximă excitare a simțurilor celor mai intime, un loc de meditație și un loc de culturalizare profundă cu articole din ziarul ”Ring”. Sau ”Can-can”. Sau care o mai fi la modă prin metrouri.

O altă ”problematică” de educație este cea a rucsacilor ținuți în spate în aglomerație. Tot zilele trecute, în aglomerația de la o oră de vârf, un băiat sub 20 de ani stătea cu rucsacul în spate și la orice mișcare pe care o făcea rucsacul lui mă lovea pe mine și încă o altă persoană. L-am bătut pe umăr și i-am spus calm: ”Când te urci într-un metrou aglomerat, dai rucsacul jos de pe spate, ca să nu lovești lumea cu el.” Băiatul – căruia cu siguranță nu-i povestise nimeni despre această variantă și instinctul lui de a respecta grămada din jurul lui era inert – nu ripostat, ci a coborât, tocmai intrase trenul în stație și se cobora la fel de de-a valma cum se și intră. Culmea este însă alta: două tinere care au auzit observația mea educațională s-au chicotit între ele: ”Da, da, sigur, vezi să nu facă așa dat viitoare.” M-am întors către ele: ”Poate că nu, dar dacă nu le spune nimeni nimic, niciodată, evident că nu vor schimba și nu vom schimba nimic.” Nu au replicat.

Românisme

2012-02-03T21:14:00.000+02:00

Într-o zi de joi, când un crivăț teribil mătura Bucureștiul din toate direcțiile. Ieșisem de la examen din clădirea Universității din centru și mărșăluiam spre stația de metrou Izvor. Să fi fost -20 de grade C afară. În fața Casei Armatei, trei tineri. Unul mă oprește, cum că au de făcut un studiu și să răspund la niște întrebări legate de sucuri. Dialogul a decurs, în decurs de aproximativ un minut, cam așa:

”- Oh, sorry, dar eu nu consum sucuri de nici un fel, doar apă, bere și lapte.”

”- Oh....”

Un al doilea tânăr zice repede:

”- Dar ne-ați putea ajuta și pe noi dacă răspundeți la întrebări, pe frigul ăsta ....”

”- Cum să vă ajut dacă nu beau sucuri?”

”- Păi răspundeți ca și cum ați bea și așa avem și noi rezultatele la chestionare mai repede ...”

”- Zău? Păi dacă eu mint, înseamnă că rezultatetele nu sunt relevante și atunci ... de ce mai stați în frig să faceți chestia asta? Voi nu vedeți că toată România asta merge pe falsuri?”

”- Da, aveți dreptate.”

Și am plecat.

Să comentez? CE dracu să mai comentez?? Nu mai e nimic de comentat, decât că DA, chiar contează aceste detalii. Pentru că detaliile alcătuiesc întregul și rezultatele se văd și se simt cu vârf și îndesat în România de azi, care sigur e în colaps. Din păcate, teoriile mele nici măcar la prieteni foarte vechi nu au prins, așa că eu doar le aplic și nu mai încerc să le explic nimănui.

02.02.2012

Celebrul ”iarna nu-i ca vara” face victime. Din nou.

2012-01-27T18:42:00.000+02:00

Moartea albă a acoperit o ţară membră a Uniunii Europene. Este o situaţie de criză. Pe lângă adânca criză politică, care fierbe la foc mocnit de câţiva ani, ieşind în clocot din data de 12 ianuarie 2012, avem acum şi o criză meteorologică. Vai, cum, ninge în ianuarie?!?!?! Vai, ce neașteptat!!! România este nu doar în colaps, ci şi într-o criză a colapsului, căci acesta este atât de profund, încât nu mai ştie pe unde s-o apuce. Cu siguranţă că se poate discuta acum de două variante spectaculoase:

Politicienii au ocazia să dovedească că somnul în care zac de 22 de ani, atunci când este vorba de soarta celor care îi votează, se poate trezi. Acum sau niciodată. Sau se poate lăsa mai departe în lâncezeală, sub pătura albă a zăpezii divine, căci se ştie foarte bine că sub căldura păturii de zăpadă, cerealele se bucură iarna şi doar aşa pot răsări în primăvară, garantând un rod bogat.
Politicienilor li se oferă acum o ocazie în plus de a-şi lăsa demisiile pe birouri şi de a pleca, în calitate de simpli cetăţeni, la dezăpezirea ţării. Voluntariatul, domnilor, voluntariatul este la modă în această ţară sărăcită şi sărăntocită de voi, deci „hai să dăm mână cu mână” şi să eliberăm sufletele care abia mai respiră prin comune, sate şi alte localităţi pe care voi, dragi gospodari, în mod ostentativ le-aţi neglijat cu profundă lipsă de respect timp de două decenii (nu tu infrastructură, medici alungați, medici batjocoriți, spitale desființate, cadre didactice aruncate pe drumuri, clinici părăsite etc. etc.)

3. Şi, să nu neglijăm şi a treia variantă, hibridul celorlalte două: starea vremii a ieşit şi ea să vă „bage la cazanul” care clocoteşte prin pieţele marilor oaşe ale României voastre (! – că a noastră nu mai este, ne-aţi furat-o şi ne-aţi vândut-o de mult), este o nouă ocazie pentru „plebea României” să vadă cât de ineficienţi sunteţi, cum nu se respectă legislaţia, cum, în plină iarnă (adică luna ianuarie!!), autorităţile sunt – DIN NOU – nepregătite pentru a acţiona (Citez de pe Antena3-știri on-line: ”Situaţie incredibilă în Capitală. În timp ce mii de oameni sunt blocaţi în nămeţi şi au nevoie disperată de ajutorul autorităţilor, maşinile de deszăpezire au făcut cale întoarsă la Şoseaua de Centură. Motivul? Nu aveau rovinietă. Maşinile care au făcut cale întoarsă aparţin firmei Romprest, informează jurnalul.ro. "Firma Romprest a dorit să participe la degajarea carosabilului de zăpadă spre Aeroport, însă şi-au dat seama că nu are roviniete, pentru simplul fapt că, acţionând în mod normal doar pe raza Municipiului Bucureşti, nu aveau nevoie de roviniete. Auzind că sunt şi controale pe roviniete, maşinile au fost întoarse din drum.”) că deh, potrivit motto-lui preşedintelui, „iarna nu-i ca vara”.

Câteva mesaje găsite on-line, ale oamenilor disperați care se adresează jurnaliștilor:

Ioana Ianau ne-a scris: "Apelez la dumneavoastră pentru a gestiona o discutie cu reprezentantii/ angajaţii ISU, intrucat situatia de la Sindrilita si din apropierea localitatii, este una CRITICA inca de ieri de la orele 11:00, sute de oameni sunt inca blocati acolo fara apa si sa nu mentionam altele gen: mancare, combustibil, paturi..smd. Noi am efectuat apeluri cate aceste institutii insa nu am primit decat banale promisiuni , am 5 persoane cunoscute aflate acolo, tin legatura cu ei, am dorit sa ajungem chiar noi acolo insa am fost opriti de organele de politie competente. Rugamintea mea este sa-i informati cu privire la aceasta situatie, sunteti singurii care mai pot schimba ceva".

Mihaela Ivan ne-a trimis mai multe fotografii de la Şindriliţa, de pe DN2, unde zeci de oameni sunt blocaţi în maşinile îngropate în zăpadă.
Paul Iulian Gheorghe ne-a trimis mai multe imagini cu zăpada care a căzut în Craiova. Totul este acoperit de un strat considerabil de zapada.
Gavriloaei Mirela "Buna ziua, Sunt aproximativ 150 de persoane blocare in fabrica Makita, dupa Brăneşti spre Fundulea, de ieri de l aora 16.00, nu au cu ce pleca acasa ca e drumul blocat si nu face nimeni nimic. O persoana a plecat pe jos spre casa de acolo si a murit inghetat pe drum. Sper sa vada cineva acest mail si sa anuntati pe post ca exista o persoana moarta din cauza asta ca am vazut ca au anuntat ca nu exista morti. SA FACA CINEVA CEVA !!!"
Marian: "De ieri, de la ora 15.00 sunt oameni blocaţi pe DN3!!! Îl rog insistent pe BOC să pună mâna să facă ceva pentru oamenii de pe DN3. Văd că se tot bate apa-n piuă cu DN1!!!! NU ESTE SINGURUL DRUM DIN ROMâNIA, îNZăPEZIT!!! Am rude blocate în localitatea Călăreţi, de ieri! Utilajele se plimbau de colo-colo cu lamele pe sus, nu deszăpezeau nimic. Poliţia a venit şi nu i-a lăsat să înainteze. Şi totuşi, poliţia a putut pleca de acolo!!! Oamenii stau în şcoala din Călăreţi, fără alimente, fără combustibil la maşini! Nimeni nu ia atitudine! Nici măcar primarul care intervenise aseară telefonic! Nu este posibil aşa ceva! La 112 m-a dus din telefon, în telefon, până la un mormăit care începe să-mi explice că drumurile sunt blocate şi ce înseamnă codul galben! Aşa ceva nu se poate! Îmi spune că sunt utilaje, sunt multe utilaje pe trasee, dar am tinut legătura din 5 în 5 minute cu blocaţii şi dezminţeau toţi! La Infotrafic, telefoanele sunt ocupate. La poliţie, aseară, sunau telefoanele ca-n gară, fără ca cineva să răspundă! Unde să mai sun? cu cine să mai iau legătura?? Bateriile la telefon nu mai ţin mult, sunt copii, bătrâni. Încă nu a murit nimeni în ţară, dar în situaţia de faţă, orice este posibil! Nu a dat nimeni ceaiuri, pături, nimic, nimic!!!!"

probabil cea mai reușită campanie electorală!

2012-01-26T20:19:00.001+02:00

23.01.2012

dar nu uita să citeți aici: CLICK

Să fiu eu a naibii, așa varză cum sunt cu politica și politicienii, dacă ce se întâmplă acum în România nu este, pentru opoziție, cea mai:

- ieftină

- eficientă

- reușită

campanie electorală ever!!

Nu-mi plac declarațiile nici ale lui Ponta, nici ale lui Crin Antonescu. Dacă plec de la această premiză, nici măcar un referendum, singurul instrument politic democratic rămas valabil acum, nu va rezolva nimic, pentru că: ”Io pă cine aleg, bre?!” - zise cetățeanul turmentat și mai trase un sughiț.

De ce să ies în Piața Universității în ianuarie 2012? Ep. 2

2012-01-26T00:10:00.001+02:00

Aici, episodul 1, enjoy & comment

Băsescu, către jurnaliştii de la Cotroceni:

Nu sunteţi la vreo manifestaţie, pe undeva?

Început pe 18.01.2012 și completat pe parcurs

- pentru că dezăpezirea din România, atunci când se face, costă mai mult decât în Finlanda!

- pentru că se risipește permanent și peste tot, fără nici un control (în Norvegia de pildă, pe data de 9 ianuarie, autoritățile orașului Tromso au considerat că ornamentele de sărbători și-au trăit veacul și nu mai este cazul să consume curent electric cu ele, deși acolo este Noaptea Polară! Așa că le-au strâns frumușel pe 9 februarie, le-au aranjat cu grijă în niște cărucioare mari, pe strada principală, pe trotuare, unde să nu încurce pietonii, iar pe 10 februarie au fost ridicate și depozitate până în decembrie. Iar în București, capitala unei țări care se vaită de criză de crapă, autoritățile nu au considerat necesar nici măcar să strângă ornamentele. Stau și acum (6 februarie!!) în viscol, zăpezi, ploi înghețate. Dacă asta nu e bătaie de joc ....

- pentru că țara în care trăiesc este condusă de un președinte care, după două săptămâni de proteste populare - respectiv pe 25.01.2012 - (”Jos Băsescu!” etc.), iese la televizor să le spună oamenilor, în mod special protestatarilor, cât de perfect este el în tot ceea ce face și că nimic nu va fi de schimbat în atitudinea lui (conform unui principiu pur românesc: ”IO? Tu nu știi cu cine stai de vorbă, mânca-ți-aș! Păi io mi-s cel mai tare din parcare, sunt buricul Pământului, al Mapamonduli, ia dă-te d-acilea de-mi fă loc și tacă-ți fleanca! Când vorbești cu mine, să taci!”),

- Pentru că s-au investit milioane de euro în piste de biciclete şi semafoare pentru biciclişti, majoritatea acestor elemente de infrastructură fiind absolut inutile şi amplasate în bătaie de joc, nefiind utilizabile la un nivel decent (cum să mergi cu bicicleta pe o pistă de biciclete care trece pe sub zeci de maşini parcate, pe sub copaci în care îţi poate rămâne nu doar casca, ci şi gâtul şi pe care pedalezi câţiva zeci de metri, după care trebuie să opreşti, să descaleci, să mergi la pas, apoi să încaleci iar şi tot aşa, doar pentru că bordurile care delimitează segmentul respectiv de traseu măsoară între 7 şi 12 cm?)

- Pentru că taman persoana care credea (de fapt nu credea, ci aşa ştia!), într-un discurs public, că Norvegia este republică, a devenit ministru al turismului. Şi în calitate de ministru, a avut tupeul incomensurabil de a face pictoriale imitând personalităţi artistice, politice şi economice de renume mondial, faţă de care domnia sa nici măcar nu reprezintă o entitate minimală!

Popor vegetal

Evenimentele modeste care se derulează de o săptămână prin România nu pot contrazice sintagma de „popor vegetal” şi orice comparaţie cu decembrie 1989 este un non-sens absolut. Mă uit în proximitatea mea imediată şi nu găsesc nici o unduire măcar că cineva din preajma mea ar avea vreo legătură cu mica revoltă din Piaţa Universităţii sau că ar vrea măcar să aibă. Comentarii de genul „fiecare protestează aşa cum ştie, şi un click pe facebook tot o formă de protest este” sunt la ordinea zilei. Întrebam ieri cunoscuţi din Baia Mare şi Oradea cam care este situaţia pe-acolo. În Baia Mare, „acolo unde se agaţă harta-n cui”, oamenii nu au timp sau chef de revoltă. Ce să comentezi la aşa ceva? I-am spus partenerei mele de discuţie, grăbită să meargă la un duş cald, doar atât: „Nu pot să cred, ce să zic. Înseamnă că oamenilor din Baia Mare le merge chiar bine.”. Nu te apuci să strici relaţii sau să te cerţi cu prieteni pe teme de genul acesta, nu? Nu ai dreptul să judeci pe nimeni, nici măcar în gând. Singurul tău drept este să aduni informaţia şi să rămâi informat asupra celor din jurul tău. Atât. Şi să le respecţi deciziile, chiar dacă nu le înţelegi. În Oradea, erau poate 100 de oameni. Orădenii-şi fac cumpărăturile săptămânale sau chiar zilnice la vecinii unguri. S-au obişnuit să meargă acolo cu lista produselor pe care le găsesc mult mai ieftin şi cu asta se declară avantajaţi de soartă. Şi acesta a devenit felul lor de trai, cuibăriţi într-o aparentă sau profundă comoditate. „Asta-i viaţa, ce să faci?!” Mă exasperează la maximum această sintagmă cu „Asta-i viaţa, ce să-i faci!”. OK, ştiu, sunt o ipocrită, nici eu nu am excelat în nimic şi nu sunt o personalitate în nici un domeniu, şi eu am simţit şi simt şuturile vieţii şi nu de puţine ori m-am simţit pur şi simplu „pusă la colţ de către viaţa asta”. Faptul că mă limitez în a scrie despre nişte chestii nu este un merit, este o refulare. Pentru că dacă nu găseşti parteneri de discuţie pe aceeaşi lungime de undă, tot trebuie să te exprimi într-un fel, dincolo de paginile unui jurnal personal pe care nu-l citeşte nimeni nici măcar după moartea ta.

Care este populaţia Bucureştiului? Undeva pe la 2 milioane de oameni? Eu aş zice că cifra este destul de departe de cifra reală, să fie cu un milion mai mult în realitate, dar nu ştiu exact. Din datele oferite de Comisia Naţională de Statistică rezultă că, la 1 ianuarie 2008 Bucureştiul avea o populaţie de 1943981 locuitori. – se precizează pe http://www.pmb.ro/orasul/date_geografice/populatia/populatia.php. Am căutat pe internet rezultatele recensământului populaţiei din octombrie 2011 şi nu am găsit nimic. Am trimis acum un scurt e-mail către Institutul Naţional de Statistică, pe adresa rpl_2011@insse.ro şi aştept un răspuns în decursul anului aflat în derulare.

Deci, plecând de la premiza că Bucureştiul are între 2,5 şi 3 milioane de locuitori per total (inclusiv cei fără vize de flotant, cei nedeclaraţi, cei cu staţionări pe intervale mai scurte de timp, să zicem de minimum 6 luni de zile successive), ce înseamnă o prezenţă de 1.000 sau 2.000 sau 3.000 de oameni în Piaţa Universităţii? Aproape nimic. Procentual vorbind, e chiar jenant, nu pot scrie cât reprezintă pentru că mi se blochează degetul pe tastatură. Nici măcar nu mă pot gândi să fac calcule la nivel de populaţia întregii ţări, care se situează pe la 22 de milioane de persoane.

Nu am mai călătorit cu mijloacele de transport în comun de peste un an de zile, dar poate ar merita să scot nişte bani din buzunar – maşina mea are două roţi şi-o sonerie, deci mă transport gratis, chiar dacă costurile de achiziţie probabil că încă nu s-au amortizat – şi să mă urc prin metrouri, tramvaie şi autobuze să văd care este starea de spirit. Deşi starea de spirit din cutiile transportatoare nu poate fi diferită de ceea ce văd pe străzi. Lumea îşi vede mai departe de treburile şi neajunsurile zilnice. Eu dimineaţă am venit la birou chioambă de oboseală, căci este cam a 6-a dimineaţă în care trebuie să mă trezesc după doar 5 ore de somn (modesta revoltă din Piaţa Universităţii îmi crează insomnii), am parcat bicicleta, am legat-o, am suit la birou şi m-am dus la baie să mă schimb, să dau jos veşmintele de biciclist şi să mă ornamentez pentru office day. Şi în timp ce-mi încheiam la capse cămaşa din mătase sintetică, cu nişte strasuri delicate pe ea, îmi păream atât de ridicolă. Eu mie! Măi frate, eu mă-mbrac frumos, gigea de office, mă spăl pe mâini şi îmi încep ziua de lucru. Eventual un ceai. Alţii o ţigară, o cafea, un mic dejun, o bârfă despre ultimele ţoale ieftine. “Asta-i viaţa, ce să faci?” Am vrut să fiu la 6 în Piaţa Universităţii, dar pur şi simplu nu am putut deschide ochii, nici nu am auzit ceasul la 6.10, când era el setat să mă deştepte le realitatea noii zile.

Discursul public – vox populi

din Piaţa Universităţii este, în majoritatea lui, extrem de sărac şi lamentabil (cel puțin discursul public de până ieri, din ce am prins). Oamenii ştiu că vor o schimbare, dar nu prea ştiu nici ei ce vor şi cum vor. Ceva de genul - scuzați paranteza, dar prea mă râcâie pe creier - cum am văzut și am auzit sâmbătă, la cursuri la facultate, când o studentă a intrat mai târziu la curs din cauză că a trebuit să stea la coadă la secretariat pentru a-și rezolva o problemă impusă tot de facultate. Profesorul, un dinozaur ușor misogin și cam extrem de abrutizat, a reacționat: ”nu mă interesează secretariatul tău!!!”. WTF???? E secretariatul meu, al studentului, sau al Facultății, instituție de stat, în care tu, profesor abrutizat, îți desfășori activitatea plătită tot din banii mei, a studentului?! Deci proful știe că vreo o chestie, restul nu-l interesează. Ce facem, dăm vina pe sistem?!

Unii cer monarhie. Io zic: “Regele Mihai a împlinit 90 de ani. Pe cine vreţi să puneţi pe tron? Importăm un rege? De unde, când şi cum?”

Unii cer doar schimbare. Io zic: “Lărgeşte un pic definiţia, detaliază. Ce vrei tu de fapt?”

Unii vor “Jos Băsescu, Udrea, Boc! Jos guvernul!”. Io zic: “Şi sus cine?” De unde, cine, ce şi cum?

Unii vor “jos taxa auto”. Alţii strigă „Jos Iliescu!“ Mă mir că nu aud şi „Jos Roman!“

Ora 13:16, la un loc de muncă:

Dialog:

“- Tu ai printat aia cu Băsescu?”

„- Da. De ce?“

„- Printasem şi eu o statistică şi când să-mi iau hârtiile dau nas în nas cu el.“

„- Măcar acum să-l urmăresc, nu?“

“- Da de ce, îţi place de el?”

“- Nu e vorba de plăcut, dar în contextul actual …. Tu nu ştii ce se întâmplă prin ţară zilele astea?”

“- Ah, ce, că iese lumea?”

“- Da.”

“- Şi cu asta ce rezolvă?”

Nu am puterea să comentez această abordare şi nici să continui scurtul dialog care m-a răvăşit pe viu astăzi. În condiţiile acestea, pe cuvânt dacă nu prefer să nu aud opinia nimănui, să nu mă sune nici un amic, să nu mă întrebe nici un prieten şi să nu discut cu nimeni. Mi se pare aberant şi stările (mele) de stupefacţie nu pot fi descrise la acest nivel.

Am arătat unei colege (de fapt eram cu două colege, eram între ele şi le ţineam de umeri), care ieri a împlinit 27 de ani, această fotografie de la Agenţia Agerpres:

“- Ce părere aveţi de această fotografie?”

Toate trei ne deplasam pe culoarul lung al firmei. Pe dreapta şi pe stânga sunt uşile închise ale birourilor. Colega din dreapta s-a uitat el fugitivo la fotografie, nu a rostit nici un cuvânt şi a intrat în birou ei. Tocmai ajunsesem în dreptul biroului ei.

Colega de 27 de ani, o dulceață de fată, a spus:

“- Relevantă pentru disperarea celor care au ieşit acolo.”

“- Da, dar dacă nu ieşim toţi, disperarea lor ne va ajunge pe toţi din urmă.“

„- Eu nu pot să ies acolo. Mi-e frică. Nu toţi vin să protestez, unii vin doar să se bată. Nu vreau să-mi iau bătaie.“

„- Deci nu vrei schimbare? Nicio schimbare.“

„- Ba da. Dar s-o facă alţii.“

O altă frântură de dialog:

„-Nu te duce pe-acolo, că au ieşit ăştia iar!“ (adică vezi că e aglomeraţie, e haos în oraş, mulţi protestatari, ”ăștia”).

La cât de „mama organizării“ sunt eu, chestia asta cu „miting autorizat între orele X şi Z”, pe o temă care priveşte, sau mă rog, ar trebui să implice cel puţin 90% din populaţia ţării, chestia asta cu zonă delimitată pentru protest şi legitimare mi se pare un pic un element de stopare, controlare şi gestionare a unei situaţii de revoltă. Este un urlet de foame pe toate planurile, nu doar de foame la stomac, cum adică să urlu doar într-un anumit interval de timp şi doar dacă mi se permite? Cum zicea stimabilul ministru de interne, Igaş, ieri: „le-am dat dreptul să protesteze“, de parcă el e mama şi tata dreptului meu de a protesta. Să fie abordarea mea o totală ignoranţă legat de conceptul de democraţie sau educaţie civică? De parcă s-ar fi îngrijit cineva de şcolarizarea mea civică a ultimilor 22 de ani. Statul român, în ultimii 22 de ani, a avut grijă să constituie un sistem greu de demontat, care a dus la naşterea unor monștri, a unei mentalităţi defectuoase şi la agravarea unei mentalităţi defectuoase déjà existente. Statul român a avut grijă să dea românilor “dreptul de a plăti şpagă”, “dreptul de a încălca legea unora și altora”, “dreptul de a face orice în spaţiul public, pentru că oricum nu vine nimeni să te amendeze pentru nimic”, “dreptul de a muri prin spitale”, “dreptul de a fi bou cu diplomă”, “dreptul de a fi tratat ca un rahat pe la ghişeele diverselor instituţii de stat”, “dreptul de a nu primi răspunsuri, reacţii şi rezolvări la problemele care trebuie soluţionate de autorităţi”, “dreptul de a fi agresat în parcare, cu poliţia la 10 m distanţă, care nu intervine şi îţi sugerează să suni la 112”, “dreptul la a fi amendat că circuli cu bicicleta pe carosabil, pista de bicicletă fiind ocupată de maşini staţionate” şi multe, multe, multe alte drepturi şi libertăţi. Cuvântul ăsta, L I B E R T A T E ….. sigur, sună bine. Şi sclavului îi poţi spune: “Sclavule, eşti liber! Să munceşti.”. Arta cuvintelor.

vineri, 20 ianuarie 2012, 00:01

O adunare relevant mai numeroasă în seara aceasta în Piața Universității din București. E aproape deja dimineață, mă refer la seara de joi. 21 decembrie 1989 tot într-o zi de joi a fost. Parcă și mult mai cald sau spiritele au fost mai încinse. Păcat că s-a dezintegrat prin violență, din nou. Nu-mi explic de ce, mă întreb dacă vom afla peste vreo 20 de ani .... cine, de ce, căci cum și când am văzut.
Peste câteva ore cică am examen la ”tehnici de scriitură radiofonică” și n-am citit decât un sfert din curs. Și sunt zombi și nu pot descărca filmările făcute cu GoPro, nici nu-mi dau seama ce am reușit să înregistrez sau dacă. Treb să dorm. Ceva ciudat-ciudat s-a-ntâmplat acolo deodată, dar nu-mi dau seama. Prea brusc, nu știu.

În încheiere, redau cu copy-paste materialul care m-a provocat cel mai mult să ies astăzi (fără comentarii suplimentare, decât: ”uitați-vă bine de tot la fața lui!”:

Băsescu, către jurnaliştii de la Cotroceni:

Nu sunteţi la vreo manifestaţie, pe undeva?

A.M.P | 19 Ian 2012, 16:09

Foto: Intact Images

Preşedintele Traian Băsescu i-a întrebat, joi, pe jurnaliştii prezenţi la Palatul Cotroceni, înaintea prezentării scrisorilor de acreditare de către noul ambasador al Marocului, dacă nu sunt "la vreo manifestaţie, pe undeva", scrie Mediafax.
În timpul declaraţiei de presă, Traian Băsescu a ignorat total subiectul protestelor, în prima ieşire publică a sa de la începerea manifestaţiilor din toată ţara.
Şeful statului a primit, joi după-amiază, la Palatul Cotroceni, noul ambasador al Marocului în România, cu ocazia prezentãrii scrisorilor de acreditare.

La intrarea în sală, până la sosirea ambasadorului, Bãsescu s-a adresat râzând jurnaliştilor, întrebându-i cu ce se mai ocupă.
"Nu sunteţi la vreo manifestaţie, pe undeva?", a adãugat preşedintele Băsescu.

http://www.antena3.ro/romania/basescu-catre-jurnalistii-de-la-cotroceni-nu-sunteti-la-vreo-manifestatie-pe-undeva-152177.html

P.S. Boc, cum s-ar fi simtit tatal tau sa vada ce se intampla? Pun pariu ca ar fi iesit in strada sa protesteze.

Scandalul Raed Arafat

2012-01-25T19:40:00.000+02:00

Ce se ascunde în spatele scandalului uriaş legat de medicul Raed Arafat?

TRAIAN BĂSESCU I-A PROMIS LUI JEFFREY FRANKS CĂ VA PUNE BANII CONTRIBUABILILOR ROMÂNI LA DISPOZIŢIA COMPANIILOR AMERICANE DE ASIGURĂRI.

Traian Băsescu dă înapoi în ambiţiile sale de a promulga pînă în luna martie noua Lege a Sănătăţii.

Enervat de faptul că demiterea lui Raed Arafat de la conducerea SMURD s-a dovedit o mişcare ce i-a pus în cap toată societatea românească, Pazvante Chiorul caută acum soluţii de a calma spiritele, fără să pară că a fost înfrînt.

În acest context, joi seara, în jurul orelor 21, el a discutat, mai bine de două ore, cu sfătuitorii lui de taină: nelipsitul Sebastian Lăzăroiu şi, prin telefonul special, Virgil Măgureanu.

Pentru a ieşi cît mai neşifonat din chestiune, cei doi i-au sugerat să amîne etapa de intrare la vot, în Parlament, a Legii, programată pentru începutul lunii martie, cu încă două-trei luni, sub pretextul măririi perioadei de dezbatere publică.

Astfel, legea va fi tocată de opinia publică pînă la epuizare, sub pretextul... democraţiei (?!), iar evenimentul cu Arafat va fi uitat.

Sursele noastre spun că soluţia părea să îi surîdă lui Traian Băsescu, dar el se teme că prelungirea termenului de promulgare îl va supăra pe Jeffrey Franks.

Noi am aflat că el i-a promis stăpînului de la FMI că legea, care, în esenţă, va pune la dispoziţia companiilor americane de asigurări de sănătate banii contribuabililor români, va fi promulgată în primul trimestru al acestui an.

De altfel, discuţia publică vehementă, declanşată pe marginea legii, a provocat întrunirea de urgenţă, la Camera de Comerţ Româno-Americană (cunoscută oficină a CIA), a reprezentanţilor din România ai firmelor americane de asigurări.

Mesajul circulă pe internet și îl redau cu copy/paste așa cum l-am primit.

Infos: CARDUL DE SĂNĂTATE

2012-01-24T21:42:00.003+02:00

CARDUL DE SANATATE pentru ...viermi!

Incepem prin prezentarea opiniei unui medic român, nu oricare, despre cardul de sănătate. Citiţi şi spuneţi şi altora, poate aşa realizăm cât este de grav ceea ce ni se întâmplă fără informarea corectă şi fără acordul nostru.Dr. Vasile Astărastoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România declară: Cardul de sănătate cu microcip este un abuz din partea statului şi comporta riscuri pe toate planurile!!!
- Cardul este numai APARENT in favoarea asiguraţilor.
- Este periculos sa fie puse informaţiile medicale personale pe microcip, deoarece acesta nu este protejat. Oricine are un cititor de cipuri compatibil poate sa afle tot. Acest lucru violează drepturile la intimitate si la demnitate ale persoanei si poate sa aduca mari prejudicii.
- La Consiliul Europei există o presiune imensă din partea firmelor de asigurări pentru a deveni legal accesul la informaţiile despre sănătatea oamenilor. Forţa financiara uriaşă a acestor "rechini" face ca datele despre posibilele boli ale oamenilor să ajungă la ei pe birou
pentru ca ei sa ştie dacă fac sau nu poliţele de asigurare şi la ce preţ.
- Există riscul discriminării persoanelor pe baza informaţiilor personale asupra stării de sănătate, atâta vreme cât acestea nu mai sunt protejate.
- Datele medicale pot sa fie utilizate inclusiv pentru a distruge o persoana, mai ales intr-o societate conflictuală ca cea din România!!!
- Exista o tendinţă din partea Statului spre autoritarism în sensul de a cunoaşte totul despre cetăţeni şi de a-i controla !!!
- Este o incercare de abuz din partea statului si nu exista dezbateri publice!!!
- Se introduce o noua taxa, fara să întrebe populaţia, deşi românii plătesc asigurările de sănătate.
- In privinţa donării de organe: vom intra in circuitul european şi vom trimite numărul de organe disponibile spre alte ţări. Şi dacă ar exista mai mulţi donatori de organe nu vor exista mai multe transplanturi în ţara noastră, pentru că fondurile disponibile pentru transplanturi de organe sunt limitate, iar creşterea numărului de donatori ar depăşi limita bugetară. Cui vor folosi organele luate de la romani??? Ce bani si ce organizare sunt in joc??? Cine va apăra "prostimea" de cei care vor dori să le comercializeze organele pe milioane şi milioane de euro sau dolari?
- Ca să înţelegem mai bine: in Spania (unde exista acordul prezumat din partea familiei pentru prelevarea de organe), s-a ajuns la puternice discriminări împotriva imigranţilor, care nu au familiile alături de ei.
Deci nu are cine să-i apere de reţelele de "transplant de organe"!!!
- Exista un comerţ ilicit de organe de transplant, este dovedit, iar acordul prezumat, aşa cum este prevăzut în România, ridică mari semne de întrebare.
- Medicii sunt şi ei oameni. Dacă ne uităm la istoria sec. XX, vedem că medicii erau cei care făceau experimente în lagărele de concentrare naziste, medicii erau cei care făceau abuzuri in în domeniul psihiatric. Si în cazul transplantului de organe tot medicii pot sa ajunga la abuzuri daca legea si autorităţile permit şi încurajează. Cardul cu microcip asta face !!!
- Ultimul exemplu este A1H1 (gripa porcină). In acest moment s-a dovedit ca cei care au întreţinut spaima au avut contracte cu firmele care au produs vaccinurile.
- Cardul de sănătate cu microcip (putea sa fie si o varianta fără), creează mari dificultăţi şi poate chiar împiedica accesul la serviciile medicale.
Cardul de sănătate este "arma" cu care guvernanţii vor să scoată de la români sume uriaşe de bani, un "furt al secolului" săvârşit în dauna celor care plătesc legal asigurările de sănătate dar NU VOR CARD DE SĂNĂTATE!!!
Decizia guvernanţilor noştri, pe care nu o contestă vehement nici televiziunile, nici opoziţia parlamentară, este halucinantă: CEI CARE PLĂTESC DIN SALARIU SAU PENSIE SERVICIILE MEDICALE DE STAT, DAR NU VOR CARD DE SĂNĂTATE, VOR PLĂTI TOATE SERVICIILE MEDICALE DE CARE AU NEVOIE!!!
Altfel spus, românii care nu vor cardul cu microcip vor plăti de 2 ori asistenţa medicală. Şi românii tac, românii se uită cum începe un nou jaf naţional şi stau ca mieii la tăiere. Televiziunile vorbesc de Egipt, politicienii se bat pentru funcţii în Parlament. Ce minunăţie de neam
suntem!!!
Potrivit hotărârii de Guvern, contravaloarea cardului de sănătate va fi suportată de asigurat, adică si obligatoriu şi plătit de "prostime"!!!
Medicii de familie vor trebui să plătească şi ei pentru cititoarele de carduri şi să aibă şi internet de banda largă pentru a avea legătură cu sistemul informatic!!!
Exista exemplul unor ţări care au clacat în acest experiment: În Marea Britanie s-au pierdut datele a 93% din asiguraţi. Germania a dat 1,7 miliarde de euro pentru implementarea parţială a unui astfel de sistem şi acum l-au stopat.
De ce pornim noi ceva ce nemţii au stopat? Cine are interese în a controla românii la capitolul sănătate şi organe?
Acestea sunt informaţiile din microcipul cardului, aşa cum au decis ministrul UDMR Cseke Attila şi Guvernul Boc:
- numele, prenumele şi CNP-ul asiguratului;
- codul unic de identificare în sistemul de asigurări;
- numărul cardului naţional de sănătate;
- diagnostice medicale cu risc vital şi boli cronice;
- grupa sanguină şi RH-ul;
- acceptul exprimat în timpul vieţii de a dona organe după deces;
- numele medicului de familie şi datele lui de contact.

DATI MAI DEPARTE!!!

Mesajul circulă pe e-mail, așa l-am primit, așa am considerat să-l distribui.

Discutând cu un specialist în politologie

2012-01-22T14:49:00.004+02:00

În neastâmpărul meu, azi pe la prânz i-am adresat pe Facebook domnului profesor Antonio Momoc două întrebări (care au devenit mai multe, desigur). Antonio Momoc este lector universitar doctor la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității București și am avut cu el în semestru 3 cursul de Politologie. Are 34 de ani, iar mie personal mi s-a părut a fi implicat în realitatea politică a României și chiar pasionat de ceea ce face. Ca urmare, analizând tot felul de reacții sau mai degrabă lipsă de reacții ale oamenilor din preajma mea la protestele din ultimele 10 zile din București și din România, am simțit o nevoie acută să aflu un punct de vedere al cuiva tânăr, instruit într-un domeniu care are directă legătură cu evenimentele publice din ultimele zece zile. Aș vrea să pornim de la premisa ”să ne înțelegem noi pe noi”!

Întrebare:

”- Credeți că ar fi interesantă o dezbatere la facultate pe tema evenimentelor din aceste zile? Nu neapărat acum, fiind perioada sesiunii, dar imediat după încheierea examenelor.”

Răspuns:

”Nu, nu cred că ar fi de interes o asemenea dezbatere. Cei mai mulți dintre participanți au déjà o părere format despre protest. Pentru fiecare om din piață, protestul este al său împotriva sistemului. Protestatarii nu au nimic de dezbătut: ei știu! Cei care nu au fost prezenți acolo sunt cu atât mai puțin interesați: aceștia din urmă fie nu cred că ceva se mai putea schimba, fie nu cred că participarea lor la protest ar putea influența ceva sau pe cineva.”

Întrebare:

”- De ce participă atât de puțini oameni la protestele din stradă?”

Răspuns:

”Sunt puțini oameni în stradă pentru că, pe de o parte, dezinteresul și apatia sunt la cote înalte în România. În mentalul colectiv, politica este asociată cu corupția, cu minciuna, cu demagogia. Din acest motiv, cei mai mulți români preferă să se ocupe cu orice altceva decât cu politică. Pe de altă parte, încrederea în orice instituție este mult sub nivelul mării. Nici cei care stau acasă, nici protestatarii din piață nu au încredere în instituțiile statului, nici în partide, nici în guvern, nici în Parlament. Cea mai puțin de încredere instituție este, zilele acestea, Președinția. Iar cea mai de încredere este Smurd. ”

Întrebare:

”- Ce alternative ar exista pentru România în sensul unei schimbări radicale? Este posibilă o schimbare radicală? Dacă da, sub ce formă și mai ales în ce interval de timp apreciați că s-ar putea simți unele efecte, fie ele și incipiente?”

Răspuns:

Singura cale de a schimba radical un sistem democratic este acela de a schimba Constituția sau de a o amenda. Regimul politic, regimul instituțional, raportul dintre puterile statului ar trebui modificat radical penu a avea o reformă radicală a statului. Un referendum popular pe tema republică vs monarhie (ceea ce nu permite actuala Constituție) sau pe tema republică parlamentară vs republică prezidențială ar putea fi o soluție la rezolvarea conflictele instituționale actuale. Evident, nimeni din actualele structuri de putere (sau din opoziție) nu și-ar dori un asemenea referendum popular.

Întrebare:
”Totuși, participarea scăzută la proteste, dezinteresul general pentu politică, nivelul de instrucție și de pregătire al populației ne fac să credem că o dezbatere pe sisteme politice pare a fi imposibilă.. ”

Răspuns:
”E un nou început pentru societatea românească. Din amorțirea inițială, în care populația nu reacționa la tăierile de salarii și de pensii, iar sindicatele nu erau consultate, până la abuzurile Guvernului care vota legi organice de importanță socio-economică majoră prin asumarea răspunderii sau prin ordonanțe de urgență, de la numărătoarea în Camera deputaților a doamnei Anastase până la comasarea alegerilor si schimbarea sistemului electoral în sensul obstructionarii partidelor mici, astăzi avem o reacție a societății civile. Guvernanții au înțeles abia în ultimele zile că trebuie să se consulte cu socitetatea civilă.

Acesta este un semn că societatea civilă funcționează! Partidele parlamentare, Guvernul, Parlamentul, acestea sunt instituții care nu funcționează încă. Probabil că în timp, odată cu schimbarea actualilor politicieni, vom putea dezbate sistemul politic actual, vom putea argument rațional pro și contra regimului parlamentar și monarhiei constituționale... această libertate fiind una din regulile democrației.”
Eu îi mulțumesc profesorului Momoc, care m-a determinat (el nici nu știe!), în anul doi de facultate, să iau cu mine în rucsac, pe cărările înalte ale Himalayei, cartea “Democrație și totalitarism” a lui Raymond Aron, pentru a scrie recenzia lucrării. Și am scris-o, citind cartea în condiții incredibile (- 20 grade C, la lumina lanternei, la altitudini între 3.500 și 5.000 de m. etc.). A fost prima mea lectură legată direct de politică, cultura mea generală pe acest domeniu limitându-se doar la ce a ținut de al doilea război mondial: Gestapo, Hitler, SS. Recenzia mea a stat un timp la vedere publicului, dar după ce am constatat că avea foarte multe vizualizări, m-am gândit că este mai constructiv să las studenții să citească singurei cartea pentru a putea face recenzia :-)

De ce nu se revoltă românii în ianuarie 2012?

2012-01-22T12:58:00.014+02:00

De ce se mulțumesc românii doar cu chicoteala de la colț de stradă sau cu LIKE-uri pe Facebook?

(Sâmbătă, 21 ianuarie 2012, în Piața Universității din București au fost cel mult 1.000 de oameni care au protestat)

Un alt material cu tema: ”Da și de ce-aș ieși oare?”

Să ajungi să te revolți în stradă, cu toate riscurile implicate, denotă un amalgam de diverse chestii care au atins limitele insuportabilului: foame, durere, disperare, lipsa oricărei speranțe.
Ori românii, într-o majoritate covârșitoare după cum arată strada ultimelor 10 zile, nu au atins aceste maxima & maximu. Foamea se mai potolește cu mămăligă, fasole, cartofi fierți. Disperarea e încă mic copil, nu a ajuns la maturitate, astfel încât să nu mai ai loc de ea în casă și să ieși în stradă. Atâta timp cât străzile țării sunt pline de autoturisme personale în deplasare este clar că nivelul de trai are încă un nivel decent. Cine-și mai permite în ziua de azi să circule cu mașina personală, când ea și lăsată în parcare costă bani? Pentru cei care nu au mașină, iată o scurtă listă cu ceea ce implică întreținerea unei mașini: impozitul anual, asigurarea obligatorie, asigurarea opțională (o recomand din tot sufletul, deși eu a trebuit să renunț la ea în urmă cu 2 ani), revizia tehnică obligatorie la fiecare 2 ani, service, inspecții tehnice, piese de schimb, spălat, curățat, parcări, combustibil. Sunt niște costuri foarte mari, vă spun sigur. Sună abstract și nu-mi plac aceste formulări, dar, deși am mașină personală, nu o mai folosesc de vreo 2 ani, nu mai am RCA la ea și chiar nu mai cunosc prețurile. Am folosit-o sporadic în vara lui 2011, adică la 4 deplasări lungi prin țară. atât.
Mall-urile sunt aproape permanent pline de oameni. Și culmea, se tot construiesc mall-uri în România secerată de criză (!) Eu știu ceva foarte sigur: atunci când nu ai bani de marfă de mall, nu te duci să caști ochii. Hai, te duci o dată, de două ori, dar gata, stop, de ce să te mai duci apoi, cu portofelul gol și cardul pe zero, să te plimbi prin mall? Asta s-ar numi prostie.
În București, dacă ai vrea să traversezi un bulevard fără semafoare, nu ai avea nici o șansă, rulajul mașinilor fiind ca pe bandă rulantă.
Sălile de fitness, wellness și mai știu eu ce sunt pline de oameni care își întrețin corpul prin acel gen de entertainment oferit de aceste instituții. Și abonamentele nu sunt ieftine, asta știu sigur.
În decembrie, marile supermarketuri au gemut, pur și simplu au gemut de populație ieșită permanent la aprovizionare, de parcă, din nou, venea apocalipsa și se temeau că nu ar avea ce să mănânce în ultima săptămână a anului.
Ca urmare, de ce să iasă populația în stradă? Populația este ocupată să spele mașina, să mai vadă un film pe ecran 3D la un mall, să alerge după țoale la reduceri, să mai înoate într-o piscină cât o cadă mai mare sau să tragă de fiare etc.

De ce nu ies românii să se revolte, că doar internetul este plin, este asfixiat de plângeri, ironii, amărăciuni, cazuri sociale, tragedii, urlete de ajutor, critici la adresa guvernanților?

Să vedem:
1. Studenții sunt în sesiune. Bad timing! Nu-ți poți rata o sesiune de examene doar pentru a te revolta în stradă. Să stai în stradă te costă timp și foarte multă energie care te sleiește. Iar dacă ești în an terminal, oricum nu, doar nu o să ratezi 2-3 ani de eforturi ca să dai taman acum în bară! Uite io par egzamplă, după 5 zile de proteste și urmărit evenimentele până după ora 1 dimineața, vineri, 20 ianuarie, la primul examen, era să nu ajung. Pentru că pur și simplu eram incapabilă să mă trezesc dimineața. La 09:27 când am deschis ochii, ferm convinsă că ar fi ora 7 a.m., nu am știut cum să o zbughesc mai rapid la examenul de la ora 10!!! Am pedalat cu 32 km/h cei 5 km până la facultate, noroc că a întârziat profa!! Eram eu om capabil de examen?!
2. Cei care au servici și câștigă undeva peste 2.000-3.000 de lei pe lună, net, nu se simt amenințați. Se simt în siguranță, sunt ei nemulțumiți, dar disperarea e departe de ușa lor. După orele de program, au alte treburi, ori revolta în stradă consumă timp și energie. Chestii pe care nu și le pot permite.
3. Oamenii au copii mici. Cei care au servici, stau toată ziua la servici, deci seara stau cu ai lor copilași, logic. Citez: ”Prefer să stau cu fi-mea.” Deci momentul prezent contează cel mai mult, chiar și pentru acești părinți care, dacă îi întrebi, trăiesc și muncesc și se zbat nu atât pentru ei, cât pentru viitorul copiilor lor. Desigur, că revoltele din ultimele zece zile nu au nici o legătură, dar nici o legătură cu viitorul cuiva. Nici măcar al maidanezilor.
4. Oamenilor le este frică să nu fie bătuți aiurea prin zonele unde protestează alții, deci nu se apropie de arealul respectiv. Acum, io ce să zic? Frica se contracarează doar cu disperare. Când ești disperat și simți că nu ai absolut nimic de pierdut, nici nu știi ce înseamnă frica. Aceștia urmăresc Antena3 și/sau dau like-uri pe Facebook la orice apare legat de proteste.
5. Oamenii sunt pasivi, indiferenți. Pentru că au încă cu ce să se învelească. La ce bun să iasă, dacă ei și-au găsit niște portițe pentru viitor?
6. Oamenii au convingerea că la momentul actual oricum nu avem alternative politice în această țară. Jos actualul guvern și sus cine anume?! Asta este una dintre cele mai clare dileme. Vorba ceea: Cel mai sigur lucru pe lume este faptul că nimic nu este sigur!
Așa că, realitatea arată astfel:
O infimă parte a populației are un al doilea job (marca ”De profesie voluntar” - o emisiune Antena 3 parcă, care mie mi se pare un pic non-deontologică și le-am scris, dar nu au fost interesați să dea feed-back), acela de a merge la locul unde se protestează, iar restul populației, 99% adică, își vede în continuare de viața cotidiană. Singura modificare ar putea consta că se uită mai mult pe Antena3, care transmite în direct și cu acest prilej cu siguranță au preluat incontestabil ratingul de audiență maximă.
Este un segment de istorie în care apar oportuniști, oportunități, se mai clarifică unele relații între oameni, se fac analize, se scriu alt fel de editoriale, se critică altfel, pasivitatea mai deschide câte o pleoapă.
Este un segment de istorie în care gustăm din plin un maximum de persiflare, ignorare, cinism, ironie, lipsă de scrupule și de decență din partea unei clase politice conducătoare pe care tot populația a propulsat-o și a întreținut-o.
Este o fază.
http://thinkandwritee.blogspot.com/2012/01/mi-e-teama-ca.html
7. ”Pentru că, deși îl vreau pe Băsescu jos, eu nu vreau să vină Ponta la putere. Să introducă legea cu impozitul gradual pe salariu nu-mi convine, ar însemna că 40% din salariul meu se duce la stat. Și chiar nu văd o alternativă mai bună, de ce să mă duc în Piața Universității?”

Un alt material despre ”Și de ce-aș ieși oare?”

P.S. Se anunță recesiune pe zona euro. Mesajul grob mediatizat azi astazi parcă dă vina pe protestarii de pe străzi, din cauza cărora imaginea României peste hotare ar ilustra o instabilitate generală la nivel politic, social, economic, moral. Cu alte cuvinte, intrați în casă, ca să nu mai transmiteți mesaje negative despre România către Parlamentul European, că atunci actualul guvern se va afla în imposibilitatea de a continua strategiile aflate în derulare. Rusine PDL, rusine Stolojan!!!

(va urma - probabil)

Citește și dialogul profesorul universitar Antonio Momoc - politolog

Mi-e teamă că ...../ I'm afraid that:

2012-01-20T21:40:00.004+02:00

- Too many of the active protestatars on the streets of Romania nowadays have the believe that the big movement they request and expect – I mean the spectacular resignation of the current govt – would be like a big click to change the living conditions in Romania of today! Could somebody really think or imagine that during our lives time will catch a better life, a more decent life in Romania?! I am afraid that too many – from naivety, ignorance or stupidity – feed their presence on the streets and their enthusiasm on this idea. We protest, they resign, we go to sleep and tomorrow everything will me changed! Romania is destroyed, demolished, dismantled, brick by brick, for 22 years. Something like that cannot be recoverd in less than 30 years and this only under the terms of changing the collective mindset/mentality, the collective habits and the general approach from the top to the bottom. It should be a “someone”. “Someone” in this context sounds like “a miracle, a God, a wonder”. From my point of view, “someone” means an educated and intelligent manager coming from a different environment, “an import product” of the highest quality. We don’t need to import products of low quality, as the Chinese garlic, if I can refer to that. Romanian garlic was and is one of the best, but in the name of free market we were invaded by that Chinese garlic which looks better, bigger, but has no value, no taste, no smell, nothing. And so, an imported product killed a local one, without any kind of decency and respect for the life standard, by the way.

- this is the context when most of ferocious opoortunists appear from all over the places. Just look back to the times after December 1989.

- In about 10 or 20 years we’ll hear from some “inflammatory material” that the revolts these days were handling in a very strategical way and that we are, again, only some “cannon fodder”.

- The present government is just laughing about the scenes on the streets of Romania: just a tiny percentage of the entire Romanian populating is protesting. And Basescu is going to drink another cristal glass of fine wisky and Bok, the PM, will help him with an extra ice cube in the whisky glass, while the Udrea is massaging his brain probably. This is the picture.

- prea mulți dintre protestatarii activi, prezenți pe străzile României de 8-9 zile, au impresia că marea mișcare pe care o cer ei și o așteaptă – spectaculoasa demisie a actualului guvern – ar fi ca un click către marea schimbare a condițiilor de trai din România actuală! Își poate imagina cineva că în viața noastră vom mai apuca timpuri mai bune, de existență decentă, în România??? Mi-e teamă că mulți - ignoranță, prostie sau naivitate - își alimentează prezența pe străzi și entuziasmul pe această idee. România este distrusă, demolată, demontată, cărămidă cu cărămidă, de 22 de ani. Așa ceva nu se mai recuperează în mai puțin de 30 de ani, în condițiile în care chiar ar apărea cineva și ar schimba mentalitatea colectivă, obiceiurile colective, abordarea de sus în jos. ”Cineva” în acest context chiar că sună ca ”un miracol, un Dumnezeu, o minune”. Din punctul meu de vedere, ”cineva” înseamnă un gospodar educat și inteligent din alt mediu, ”un produs de import” de cea mai bună calitate, nu așa cum se întâmplă cu usturoiul chinezesc, care tot un produs de import este. Dar de foarte proastă calitate. Un produs de import care, deși de proastă calitate, a ucis produsul intern, autohton, de bună calitate: usturoiul românesc.

- acesta este contextul în care apar cei mai feroce oportuniști. Doar același proces a fost și în decembrie 1989. Și doar vedem ce s-a întâmplat în 22 de ani.

- peste vreo 10-20 de ani vom afla, din ”materiale incendiare”, că totul a fost o manipulare și că suntem din nou pe post de ”carne de tun”.

- actualul guvern râde copios de ceea ce se întâmplă pe străzi: un procent infim al populației protestează. Și Băse își mai toarnă un whisky, iar Bok îi mai pune un cub de gheață, în timp ce Udrea probabil îi masează creierul.

(va urma , negreșit)

ianuarie 2012 in Romania

2012-01-20T21:32:00.000+02:00

ELENA UDREA

Agenda Vineri,

6 ianuarie 2012

10,00 – Activitate la sediul MDRT

Joi, 5 ianuarie 2012

10,00 – Activitate la sediul partidului

12,00 – Întalniri la sediul MDRT

Miercuri, 04 ianuarie 2012

14,00 – Ședinţa de Guvern Marţi,

03 ianuarie 2012

09,00 – Inspecţie starea pârtiilor

Joi, 29 decembrie 2011

09,00 – Activitate sediu MDRT

vAaAaAaAiiiiii, doamna ministru nu mai are activitati din data de 6 ianuarie? O fi pățit ceva, sărăcuța? O fi în vacanță? Maybe in ”The Republic of Norway”???? aooooOOOOleeeeEEEEuuuuUUUU, da e frig acolo, doamnă! Și mai la nord e și întuneric permanent. Așa, ca-n România. Da acolo sunt muuuuuulte luminițe și sunt și sensuri giratorii luminate prin tunelurile kilometrice. Vă școlarizați sau inspectați starea infrastucturii norvegiene? Da e scump, doamnă, se poate și mai eftin !! Salutări regelui, dacă-l întâlniți. A nu, că dv. vă întâlniți cu președintele, uitai, fir-ar să fie!!!

Traian Boc și Emil Băsescu, în celule. Îi despart doi pereți de sticlă blindată. În spațiul dintre cei doi pereți din sticlă blindată se află o damigeană cu whisky și două pahare din cristal. Toate puse pe șervete brodate manual, din mătase fină. Brodate de Elena (sic!) ”Bă Emile, n-ai niște gheață?” ”Da ce să faci cu ea, Traiane?” ”Eh ... mă gândeam și io la damigeana asta ....” ”Bă Traiane, mi-au mai rămas doar două cuburi, și tu nu bei decât cu patru.” ”Îs bune ș-alea, ia dă-ncoace, ha-ha-ha, piticotu draku ce ești, credeai că le poți ascunde?” ”Ha ha, Traiane, nu poci, că am câte unul pentru fiecare Elenă a ta și îmi asum decizia!” Se aude vocea Elenei: ”Voi d-acolo, gata, la culcare! Unde dracu-s Elenele alea mici, că nu le văd din cauza întunericului! Mai au de țesut niște mileuri, ce puii mei!!” Las că vă uitați mâine la viski ăla, acu e târziu și Nicu e obosit. Le prind io mâine pe pupezele alea două, blondă și brunetă, să vezi de nu mătur podelele Iadului cu ele, le pun să învârtă la cazanul Iadului.”

sugestiv

2012-01-20T19:13:00.001+02:00

19 ianuarie 2012, ora 22, de la Romană spre Universitate, imagine din viteză:

De ce să ies în Piața Universității în ianuarie 2012?

2012-01-17T20:50:00.026+02:00

Din aceste cauze:
1.     criza, perdeaua clasei politice
2.     despre rolul lui dumnezeu
3.     prostitutie la nivel inalt
4.     sistemul naste monstri - pentru că un sistem defectuos poate naște astfel de monștri cu chip uman (aș fi curioasă, dacă mă ia jandarmul și nu apar la servici mâine, ce se-ntâmplă cu locul meu de muncă, din perspectiva ilustrată în materialul respectiv.).
5.     prost sau prostit?
6.     Hora Unirii după 154 de ani
7.     autoritatile statului, dusmanii nostri - pentru că această crasă lipsă de bun simț și educație provine, indirect, tot dintr-un sistem deficitar care a călcat în picioare orice urme de cultivare a acestor valori care țin de relațiile individuale dintre oameni, cunoscuți sau necunoscuți.
8. de ce este parcul public "pazit" de scuipatori de seminte, pe banii mei?! - pentru că sistemul permite acest gen de îndobitocire și pentru că parcul unde îmi îmi plimb eu copilul arată ca o ghenă publică, pentru că parcul unde vreau eu să stau pe bancă și să citesc o carte poate fi în grija unor astfel de indivizi, plătiți, culmea, tot din banii mei.
9. foame
10. impotenta autoritatilor, cu legea in maini
11. potentialul de anchete jurnalistice depaseste imaginatia noastra
12. programare la moarte. concurenta sloganului lui Hitler de la intrarea in camerele de gazare
13. Ianuarie 2012 – START!

P.S. lista este mult mai lungă și mintea îmi este acum ocupată de mii de gânduri care ar putea completa acest material …. dar sunt absolut obosită. Absolut. Și vineri am examen. Ar trebui să-mi mai pese?

- pentru că România este reprezentată în lume, politic vorbind, de lichele, golani, analfabeți, cinici, oameni de rea-voință,

- pentru că în urmă cu 22 de ani nu mi-era rușine să spun că sunt din România, dar de vreo 15 ani încoace recunosc acest lucru doar când trebuie să arăt vreun act de identitate.

- pentru că nimic nu se respectă în țara asta, din punct de vedere social, politic, juridic.

- pentru că toate valorile sunt desființate.

- pentru că autoritățile ne persiflează.

- pentru că, dacă ai o problemă de rezolvat cu poliția română, cu RADET-ul, cu justiția - primești cu întârziere fie răspunsuri în bătaie de joc, fie deloc.

- pentru că medical vorbind, sistemul plătit din banii mei, a fost sărăcit și eu pot muri foarte bine-merci.

- pentru că după ce mi-au fost luați banii, an de an, lună de lună, pensia mea asigurată de stat nu mai există.

- pentru că statul mă obligă să plătesc niște asigurări care nu se vor activa niciodată în caz de calamitate.

- pentru că nu există picior de gospodar în echipa asta care conduce țara și totul a fost nu doar lăsat în paragină, dar și distrus cu bună știință.

- pentru că furtul și hoția au valoare de lege.

- pentru că sistemul educațional este plin de profesori umiliți și care au ajuns la un nivel atât de înalt de frustrare și sărăcie, încât noi, studenții, suferim indirect din cauza pasivității și oboselii lor mentale.

- pentru că în primul an de facultate, în 2009, profesori universitari cu vechime aproape că nu plângeau în fața amfiteatrului când discuția atingea poteca către realitatea zilei.

- pentru că avem un cod fiscal amețit și modificat de prea multe zeci de ori.

- pentru că avem un cod al muncii cu paragrafe absolut abominabile.
- pentru că nu pot să înțeleg cum poate ajunge primar de sector un analfabet! E ca și cum un analfabet, care nu știe să scrie și să citească, are carnet de conducere luat cu acte în regulă și i se dă drumul prin trafic. Ce vină au ceilalți?!

- pentru că s-a permis desființarea propriei producții de alimente și suntem obligați să constatăm că nu mai găsim usturoi românesc, mere românești, cartofi românești, ceapă, castraveți ș.a.m.d.

- pentru că multe alimente românești sunt mai scumpe, pe raft, decât cele importate și acest lucru nu este reglementat juridic!!

- pentru că Băsescu este un arogant fără limite.

- pentru că un palestinian vine și construiește, iar o ceată de români care au puterea politică dau cu piciorul în SINGURUL SISTEM CARE FUNCȚIONEAZĂ CU ADEVĂRAT ÎN ACEASTĂ ȚARĂ, pentru că, clasa politică românească omoară oameni și un sistem construit de un Ausländer (= străin de țară, din afara țării) salvează mii de vieți omenești!!

- pentru că sistemul construit în ultimii 20 de ani este atât de draconic de alambicat și atât de fin țesut, încât mi-e teamă că nici viitorul următorilor 50 de ani nu va arăta mult mai bine, dacă nu importăm de unde trebuie educație politică, experți de gestionare și gospodărire!!!

- cum râde statul de noi și noi ...... nimic

- Ce nu se știe despre călcatul ierbii în România - glumă- glumă, dar pe banii mei, bre?!.

- pentru că Băsescu, singurul om de stat (de stat în picioare, că altceva .... ) care stă cu mâinile în buzunarele pantalonilor atunci când este prezent la întâlniri de maximă importanță cu toți ceilalți președinți și guvernanți ai țărilor membre ale UE, nu mă reprezintă sub nici o formă prin atitudinea golănească, prin discursul handicapat, prin cinismul și ironia pe care le cultivă la adresa multora, prin persiflarea a tot ceea ce înseamnă respect, decență, grijă, corectitudine! - pentru că și eu mă simt umilită de autorități, de prea multe ori.- pentru că hoția și tupeul au atins cote inimaginabile și acest lucru este intens cultivat de sistem.- pentru că se moare în spitale, iar dacă nu mori acolo, pleci mai bolnav decât înainte de a te fi internat!- pentru că nimeni în țara asta nu este vinovat de nimic și nimeni nu-și asumă în mod real responsabilitățile faptelor, deciziilor și gesturilor pe care le face (e vorba în primul rând de clasa politică, că doar acesta este acum contextul).- pentru că orice crimă - la propriu și la figurat - este mușamalizată.

18.01.2012, 6 p.m. – a șasea zi de proteste

Conform șefului Jandarmeriei Române:

- proteste în 20 de județe

- aprox. 2.000 protestatari în afara Bucureștiului

- aprox. 300 protestatari în Piața Universității

”Vă rugăm să ne scuzați! / Nu producem cât furați!” - chintesența situației din România din ultimii 22 de ani.

Orașe ”virusate”: Constanța, Ploiești, Pitești, Galați, Focșani, Cluj (aprox. 300 oameni, cf. reporterului Antena 3 de la fața locului), Timișoara (păpușă textilă cu numele lui Băsescu, lovită și incendiată ulterior), Drobeta Turnu-Severin, Hunedoara, Arad, Orăștie, Sf. Gheorghe, Tg. Mureș, Oradea, Sibiu, Iași, Baia de Arieș (1 protestant!), Brașov, Bistrița (deputatul Botiș huiduit, fost ministru, i s-a cerut demisia. E cercetat de DNA pentru deturnare de fonduri! Demis din funcția de ministru. Acum vrea respect și dialog?!), Londra, Atena, Dublin (!!!!)

În București sunt așteptați aprox. 10.000 de oameni mâine.

Uniunea Social Liberală - miting al opoziției autorizat de Primarul Capitalei, Oprea. Orele 12-15. Așa de scurt.

S-au eliberat procese-verbale de amendă pe care scrie: ”pentru proteste împotriva regimului actual”. Ce nooooostiiiiimmMMMM!!! A declarat un reprezentant al studenților din București, care din păcate nu avea hârtia la el. A promis că o va prezenta.

Într-un liceu de matematică-fizică din București, directorul, dirigintele și polițistul de sector au intrat în clase și au spus elevilor că dacă vor fi identificați în Piața Universității, la proteste, vor fi exmatriculați. Unde se întâmplă așa ceva?

Liceul Dacia din Berceni, Sandu Tudorache este directorul – s-a întâmplat în data de 17 ianuarie 2012, în cursul dimineții. Informația a fost dată pe post, la Antena 3, ora 19, în emisiunea Danei Grecu.

Da știți ce mă-ntreb io, așa, din senin? Nu văd, nu aud reacții din partea tagmei artiștilor tineri, care au tot felul de cântece ”cool” adresate cu maximă ironie la adresa politicienilor actuali. Să-mi fi scăpat mie ceva, chiar așa, nici o reacție de la nici unul?

Premierul Emil Boc este de parere ca actiunile de protest din Piata Universitatii din Capitala seamana mai mult cu o manifestatie antisistem, la care niciun lider politic nu este agreat.

"In Piata Universitatii, niciun lider politic nu a fost si nu este agreat, ca este de la USL, de la PDL sau de la Partidul Poporului sau sunt persoane care vor sa candideze la Primaria Capitalei. Nimeni, repet, nu a fost si nu este agreat, sau cel putin aceasta a fost impresia mea. Deci, aduce mai mult a manifestatie antisistem, asa cum este ea cunoscuta in tarile occidentale, oameni care, pe buna dreptate, legitim, spun : «suntem satui si de cei de pana acum, si de cei de acum, si de cei care vor sa vina la putere, cautam altceva»", a spus Emil Boc la un post de televiziune, potrivit Mediafax. El a aratat ca mesajul autoritatilor statului este important in astfel de momente, fiind poate mai bine ca politicienii sa taca. "Eu cred ca important a fost mesajul autoritatilor statului. Politicienii poate, uneori, este bine sa taca. Depinde de context, poate e bine, poate nu. Poate uneori e bine", a spus Boc. Intrebat daca ar fi dispus sa mearga sa discute la fata locului cu protestatarii, premierul a spus ca trebuie analizat daca o aparitie sau o declaratie poate ajuta sau strica si ca el personal este adeptul "lucrurilor cumpanite".

uUuUuUuĂăĂăĂăĂăĂăăăăăăăăă!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Dan Tudorache, directorul adjunct al liceului Dacia a declarat public la Antena 3, că el nu a intrat niciodată în vreo sală de clasă pentru a vorbi cu elevii. El este foarte ocupat cu angajările. Acuzatorul și acuzatul sunt în direct la televizor, telefonic (ora 19:20). ”Eu în afară de matematică și alte probleme de școală nu mă ocup de alte prostii!” Constanța, 19:30 O femeie, la porta-voce: ”Ne rugăm pentru poporul român și pentru copiii și nepoții noștri. Vă rog din suflet să stați în genunchi. Tatăl nostru – toată lumea! – Tatăl nostru, carele ești în ceruri ..... ” – s-a spus rugăciunea, cu un ”Amin!” la final. ”Și acum strigați tot ce doriți (explicatia se afla aici)!”. Și s-a mai spus rugăciunea o dată .... păi de ce să mă rog să se facă voia lui Dumnezeu? Nu comentez așa ceva, cu regret, dar mă depășește. Cineva vorbește în turcește cred și se închină lui Alah. ”Demisia! Demisia! Demisia!” Se cere demisia actualului guvern.Discursul de azi al lui Boc:Incredibil!! Total pe lângă subiect, ca și cum nu aude nimic din ceea ce cer mii de oameni în țara asta, de 6 zile! Cică organizarea alegerilor anticipate ar dura 6 luni de zile. Penibil, incredibil, aberant, se comportă ca rața pe apă, peste penajul căreia picăturile de apă se preling fără să o atingă. Biata rață, în mica ei cretinătate, nici nu știe ce înseamnă a fi ud :-)În Târgoviște, în căminele studențești s-a oprit curentul electric și apa. Ideea e ca studenții, aflați în sesiune, să plece acasă.În decembrie 1989 se întâmpla ceva asemănător în București: miliția a luat la pachet studenții din cămine și i-a urcat în trenuri, la Gara de Nord, trimițându-i la ei acasă, în provincie, pentru a nu putea participa la protestele din București.The big problem is: JOS BĂSESCU! & SUS .... cine?!?!?!?!?!? Că nu avem subiect, pe bune!!!!

partea a II-a

Romanian revolt after 22 years and one month

2012-01-16T20:18:00.000+02:00

in urma cu 22 de ani aveam taman 22 de ani si ieseam la maximum de disperare si cu maxima buna credinta sa lupt si eu, cum puteam si cum stiam, pentru o schimbare radicala. Si a fost o schimbare radicala.

Dupa 20 de ani, am aflat ca, impreuna cu celelalte mii de oameni din Piata Universitatii si a Palatului Regal, am fost doar carne de tun menita sa acopere planul ticluit de comunistii care se pregateau sa preia puterea, sub o alta masca.

In urma cu 22 de ani, era final de decembrie si era o zi de primavara. Ninsoarea a venit mai tarziu, noi, cetatenii eram deja pe la casele noastre si dictatorul Ceausescu fusese omorat.

Acum e foarte frig afara, fulguieste pentru prima oara in Bucuresti, iarna aceasta. A patra zi de proteste. Aseara a fost prapad, miscarea a fost demontata de huligani. Petarde, pietre, bucati din trotuare aruncate, raniti, extrem de multa violenta.

Oare ce face Basescu? "Multi, dar prosti. Bai, ati terminat, gata? Hai gata, la culcare, ca mi-e somn. Cand veniti maine, sa nu mai faceti atata zgomot."

Da, extrem de multa durere si saracie si nemultumire, cu siguranta multi oameni au iesit de buna credinta. Dar eu tot la manipulare ma gandesc si neincrederea este cel mai mare dusman. Cine sunt huliganii si de ce s-au dezlantuit sambata si duminica seara, distrugand orice spirit civilizat de protest?

Acum, faza cu controlarea de catre jandarmi a persoanelor care vor sa intre in Piata Universitatii mi se pare foarte, foarte, foarte ciudat ..... Revolta controlata? De cine?

Ieri comentariile erau la un moment dat: ”Vai, ati incalcat legea, e protest neautorizat, nu aveti voie!” Baaaai, tu vorbesti serios???? Adica io vreau ca Basescu sau Boc sau X si Y sa-si dea demisia urgent si trebuie sa le cer permisiunea? Hm …. Pai parca e protest spontan, e revolta popular, nu demonstram ca sa ne construiti piste de biciclete prin oras!!!

Cat la suta e diversiune, cat la suta e strategoe, cat de multa realitate este in aceasta revolta, fara nici un fel de manipulare din afara? Sunt doar curioasa ..... Din cate stiu eu, daca identifici huligani la o activitate publica - pentru ca revolta este publica -, ii iei frumusel de-o aripa si ii tii in sediul politiei pentru intervalul orar in care activitatea respectiva - de protest, in cazul nostru - se desfasoara. Asa ai controlul asupra lor si evenimentul se poate desfasura la valoarea lui reala si naturala, fara intrusi disturbatori.

22 years ago I just was 22, with maximum of despair and maximum of good faith I went outside on the streets to fight. To fight in my way, as I could and as I knew, for a radical change. And …. we had a radical change after all. After 20 years I had to learn that, along with the thousands of people in University Square and then in the Royal Palace Square, we were just cannon fodder meant to cover the plan of those communists who were preparing to overtake the power under a different mask.

22 years ago was a warm dry end of December. Snow came later, as we, the population, after sleepless days and nights, were in our cold and dark homes. Ceausescu was killed.

Now it's very cold outside, some snow flakes are dancing over the crowd, some wind. The first snow in Bucharest. As in December 1989. Last night was the destruction, the spontaneous revolt of the population was dismissed by some hooligans.

Firecrackers, stones, pieces of pavement thrown through the air, injured people, very much violence. Too much violence.

I wonder what Basescu is doing. "Many, but stupid crowd. Hey, did you finish, ready? Come, go to bed now, I want to sleep. When you maybe return tomorrow, do not make so much noise anymore, come on!."

Yes, very much pain and poverty and discontent, certainly many people came out in good faith. But I cannot think to the manipulation and mistrust is the biggest enemy. Who are hooligans and why did they were unleashed on Saturday and Sunday night, destroying any civilized spirit of protest?
Now, the thing about the control at the University metro station. The gendarmes ask you to show your identiy card, otherwise you cannot enter the University Square. Is this a joke???? If I want to go there, I can go from anywhere else, I do not need to use the metro station, you idiots! It seems to me a lot to very, very, very strange ..... Controlled revolt? By whom?

Yesterday's comments were something like this: "Oh, you broke the law, is unauthorized protest, you are not allowed!" Heeey, wake up!!! Are you talking seriously?? I mean I want that Basescu and Boc or X and Y immediately resign and I have to ask for THEIR permission???? Come on!!!! Is this a spontaneous protest, a popular revolt OR we just came outside on the streets, in cold and dark, asking to build us some bike lanes around the city?!?!?!

How much is it diversion, how much is strategy, how much is for real an true protest, without any manipulation? I just wonder about it ….. So far I know, due to the European law, the hooligans can be retained by the police so that during the protest on streets they stay under official control. So the protests can develop in the natural way, without intrusion.

O altă revenire în România

2012-01-11T15:56:00.004+02:00

Revenirea în București, după o săptămână de Norvegia (detalii pe acest link):

La ușa toaletei din aeroport, chiar inainte sa prezinti pasaportul la controlul de intrare in Romania, troneaza o femeie burtoasa. Sta in picioare, lângă ușă. Intru. Patru cabine. Și două persoane așteptând. Două din cele două cabine erau blocate. Și noi stăteam la coadă. Este un obicei în România, am observat și la noi la facultate: personalul de curățenie își alocă dreptul, din proprie inițiativă, de a bloca cabinele de toaletă, lăsând doar una sau două deschise. Pentru a avea mai puțin de muncă. Când am ieșit, am vrut chiar să o întreb pe femeia respectivă de ce sunt blocate două din patru cabine. Dar dispăruse precum un duh. Sfânt sau nesfânt, nu știu.

Alte impresii el fugitivo culese din călătoria mea spre casă cu mijloacele de transport în comun:

Controlori de bilete aroganți și obraznici (controlorul se adresează unei tinere care avusese probleme să-și valideze cartela, pentru că minunatele aparate nu prea funcționează și 90% din cei care urcau în autobuzul RATB 783 aveau aceeași problemă, unii riscând să valideze de două ori, deci să piardă bani: ”Dar dv. pe ce lume trăiți? Că mie mi se pare că trăiți pe altă lume!” Mesteca ciunga și i se adresa tinerei de parcă era cel puțin doctor docent de renume internațional în aeronautica spațială).

Șoferul autobuzului din spate mănâncă semințe. Nu scuipă cojile pe jos în propria cabină, ci și le scoate din gură tacticos cu degetele și le pune pe bordul biroului său de muncă.

Spațiile de intrare și ieșire la/de la metrou, acolo unde introduci cartela de acces, sunt prea strâmte pentru un om cu bagaje. Te chinuiești și la intrare, și la ieșire, dacă nu este nimeni să te ajute.

Oamenii flegmează peste tot. Fețe agresive, încrâncenate, supărate, cenușii.

Soare afară, prea cald pentru un început de ianuarie, nici un strop de zăpadă.

Ceva de bine: în aeroport, la sosiri, se anunța la megafon, la intervale regulate, faptul că există conexiuni RATB către Gara de Nord și către centrul orașului. Este o informație foarte necesară și asta mi-a plăcut, e prima oară când aud acest lucru și în condițiile în care te afli în holul de la sosiri nu există indicatoare care să te conducă automat către stația de autobuz, deci trebuie neapărat să întrebi pe cineva, anunțul mi se pare benefic. În română și engleză.

O altă remarcă pozitivă: la controlul pașaportului mi s-a spus: ”Bine-ați venit!”. Este pentru prima oară când mi se întâmplă acest lucru la intrarea în România.

Concluziile într-o enumerare:
soare, lene, murdărie, grosolănie, mizerie, cenușiu, sărăcie, schimbări, lipsă de maniere, afișe, afișe, afișe, afișe peste tot, snobism, uluitoare lipsă de orice urmă de noblețe și bune maniere, pasivitate, licăriri stinse, tunel fără lumină la capăt, imagine fără conținut, contururi fără forme și esențe. Dezolant, deprimant. Speranța a murit.

cititi si despre revenirea din urma cu exact un an de zile

Merită și un P.S. - 12.01.2012

a) Universitate, Facultate, ultimul an, licență, informații întârziate, neclare, profesori care nu au timp, trebuie să alergi după ei, să te umilești, să îi rogi, să îi vânezi, din 3 cărora le-am scris, a răspuns unul singur și care nu domne, nu vrea să se întâlnească cu studenții care au apelat la el pentru coordonarea lucrării decât taman duminică, cu o zi înainte de expirarea termenului de înscriere. Nu contează că poate la discuție nu te înțelegi cu el, dar nu mai ai timp să cauți alt profesor. Nu-i pasă. Ce mare bătaie de joc. Trebuie să joci cum vrea ”sistemul”, dacă vrei patalamaua. Și cică de ce-ți moare motivația de a studia în România. Pentru că ești tratat ca un căcat, d-aia!

b) Experiență cu furnizorul Emag, de care mie în principiu chiar îmi place. Comunicare iok, desincronizare, băieți frustrați la service, rugăminți, deplasare la sediu, unul zice hăis, altul zice cea, managerul de show room ... două birouri acolo, două fotolii, un singur director. Care lipsește, este așteptat de 3 clienți. Vine după 10 minute însoțit de un angajat, discutând, clienții contează mai puțin. Finally, un băiat extrem de amabil și flexibil și binevoitor. Dacă ar fi lucrat pe comision, pleca azi cu bani în buzunar. Felicitări pentru Costin Lefter, Emag Crângași!

c) bănuiesc ceva surprize la job, dar hai să nu ne legăm de toate prostiile, nu?

Concluzia ziua de azi: TRĂIM ÎN ROMÂNIA ȘI D-AIA MERITĂM SĂ MURIM, D-AIA MERITĂM SĂ NE TÂRÂM. TRĂIM ÎN ROMÂNIA ȘI ASTA NE MĂNÂNCĂ TOT, DAR ABSOLUT TOT TIMPUL!

MORBIDUL UMAN / Coreea de Nord în 2011

2011-12-28T23:11:00.002+02:00

Coreea de Nord sau direcția spre care se îndrepta România începând din anii 80!

28.12.2011

Kim Jong-Il – conducătorul nord-coreean a murit. A murit pe 17 decembrie 2011, anunțul din partea autorităților nord-coreene a urmat două zile mai târziu și azi, 28 decembrie, se desfășoară, într-o demență greu de imaginat, ceremonia oficială de depunere a sicriului în mausoleum.

Demență în masă, foarte mulți adolescenți, majoritatea masei pare a fi allcătuită din femei. Delir colectiv indus, cel puțin asta e percepția mea. Este incredibil. Absolut incredibil. Miercuri, 28 decembrie, ziua înmormântării. De fapt nu se știe dacă va fi înmormântat sau îmbălsămat. În Phenian ninge și e frig. Nord-coreeni care aveau dispensă specială să muncească în afara țării au fost convocați să revină în țară pentru ceremonia de astăzi. Orașul este cufundat în ceață. Sute de mii de cadre militare, chiar și aici se văd numai femei, jelesc și bocesc într-un hal fără hal. Este o explozie de disperare și deznădejde cum greu îți poți imagina că ființa umană poate emite. Civilii sunt îmbrăcați toți la fel, în niște haine negre, maro închis și cenușiu. Comandanți militari vorbesc în metafore, cum că și cerul plânge. Doamne, ce isterie, se cutremură toți prin hohote de plâns. O nație care trăiește de-o viață într-un lagăr se manifestă la un nivel de umilință greu de imaginat. Orice secvență privești te gândești la un singur cuvânt: isterie. Sau demență. Cretinism. Creiere spălate imediat după naștere. Parcă ar fi contaminați. Te simți și prost probabil să fii în mulțimea aceea și să nu ai aceeași atitudine dusă la un tembelism absolut fascinant. Sunt uluită, siderată, absolut fascinată. Cred că este un studiu de caz foarte interesant pentru un psiholog și un psihiatru pasionat. Oamenii ăștia ... nu știu, dar mă uit la puținele și controlatele imagini care au ajuns pe televiziuni și, trecând peste partea de incredibilitate, mie personal mi se pare totul o regie fantastică. Se știu toți filmați. Cu cât mai isterici, probabil cu atât mai mult speră să li se întâmple ceva bun, să primească poate o promovare la servici sau vreo decorație, nu știu. Din ce am înțeles, populația nord-coreeană mănâncă în cantine comune și nici măcar așa nu le este asigurată hrana zilnică. Planul lui Ceaușescu pentru România.

Cum se induce totuși o asemenea stare la o masă atât de mare de oameni? Se molipsesc unul de la altul? Se îndeamnă unul pe altul? Sau pur și simplu le este frică să nu cumva să nu greșească și atunci exaltarea lor depășește granțele de înțelegere. Nord-Coreea este clar o monarhie comunistă, deși nu știu dacă oficial există această orânduire.

Mi-aduc aminte de adulația colectivă față de Hitler!

Mi-aduc aminte de imagini de la moartea lui Stalin.

Mi-aduc aminte că în comunism, dacă profesorul la școală îți spunea că mergi la o acțiune unde trebuie să plângi sau să aplauzi, asta făceai. Asta așa, că văd grupuri de elevi care pupă podeaua și îngenunchează cu un tremur corporal delirant prin zona sicriului lui Kim.

Brrrrr ......

Cu siguranță ceva publicații sud-coreene ar fi interesante de citit acum.

Coreea de Nord este o țară subnutrită. La propriu. Izolată. Fără internet, electricitate, hrană, dreptul la informație, informare, dreptul la a gândi. Totul e ucis. Incredibil, incredibil.

Cu siguranță că acest teritoriu este, în sine, un experiment. Despre care restul lumii va afla la un moment dat. Oare?

Deocamdată mi se pare că m-am blocat și sunt incapabilă de a putea comenta. Pur și simplu simt nevoia de mai multă informație, altfel vorbesc în gol. Vocabularul meu se termină aici, acum. Nu prea am starea de a analiza morbidul. Căci ceea ce se întâmplă în Coreea de Nord este de un morbid terifiant pentru o minte umană. Omul este o fiară. Să vină acum un cretin să-mi argumenteze că omul este o fiară inteligentă, că sar pe el!
P.S. Mesaj către categoria de pițipoance și pițiponci care apar pe la televiziuni și se trezesc să calce drapelul în picioare, hlizindu-se pe tema ”trei cârpe colorate cusute, atât! Și mai avea și o gaură în mijloc, ha-ha-ha!”: Șansele ca voi nici măcar să nu vă nașteți sau șansele să mâncați azi orezul pe care îl mănâncă, înregimentați, nord-coreeni, erau imense, dacă nu am fi ieșit pe străzi să găurim drapelul socialist al unei Românii sărăcite, dezinformate și umilite.

Ce-am găsit pe net:

in memoriam

at last the dear leader has quit this mortal coil. i have decided, nonetheless, to keep the blog running for as long as my photo archive will last. i don’t know when that will be, but i figure that if you’re reading this, you never minded the lack of good taste in this form of humor, which i’m very proud of, and the fact that he’s dead will make little difference.
i have also decided to make no change on the captions. they will remain in the present participle, as always. much like his father still is, and forever will be, the ‘eternal president’ of north korea, so will kim jong-il forever look at things on this site. well, not forever, it’s not like i have infinite photos of the guy, but you know what i mean…
you may tune-in as regularly as before, or if you prefer, join the myriad of successors that have appeared. or do both, if you don’t suffer from some form of attention deficit disorder, which i hope you don’t.
thank you all for your support.

.......................

By JOOHEE CHO (@jooheecho)

SEOUL, South Korea, Dec. 28, 2011

Tens of thousands of Pyongyang residents bid an emotional farewell to their late leader Kim Jong Il as a black hearse drove through snow-covered streets. North Korean state media showed citizens lined up in freezing weather shouting and wailing. Some pounded their chests.
The three-hour long procession started Wednesday at the Kumsusan Memorial Palace where the body of Kim Jong Il has lain since his death was announced on Dec. 19. Kim died of a heart attack on Dec. 17 while on a train journey, according to North Korean media.

Tens of thousands of military officials in uniforms stood still waiting at the plaza in front of the palace. At 10 a.m., the hearse carrying Kim's flower-decorated coffin atop made a grand entrance. Kim's successor, Kim Jong Un, escorted the hearse on foot with his left hand holding onto the sedan's side mirror. On the left was top military leader Ri Yong Ho, and just behind the young Kim was his uncle and Kim Jong Il's brother-in-law Jang Sung-Taek. Jang is believed to be the power behind the scenes.

They are trying to stick a very powerful front image," said Lee Jung-Hoon, professor of international relations at Yonsei University. The entire procession is carefully choreographed "to make sure that the entire nation mourns and they pledge their loyalty" to these handful of men in the inner circle.

State media in the past week have hailed Kim Jong Un, reportedly in his late 20s, as "respectful leader," "son of heaven," "supreme leader" and "father of the nation." These titles had been strictly reserved to describing late Kim Jong Il and his grandfather and founder of North Korea, the late Kim Il Sung.
The hearse, followed by dozens of cars and military trucks, drove slowly, passing through major monuments in the capital. Public displays of theatrical mourning continued in freezing snowfall weather, with even old women and young children with reddened cheeks and wet hair wailing out loud.

"Even the people, mountains, rivers and the sky are crying for our dear leader," said one solider interviewed by North Korean state TV at the plaza. Another woman pointing at her outfit cried out, "You gave us these new uniforms and said you will be back to see us wearing it! General, you are not gone, you cannot leave us!"
The three-hour long procession ended back at the palace, with Kim Jong Un again walking alongside the hearse with a salute. Together with the top officials, he stood, head-bowed, while rifles were fired 21 times.
The official funeral lasts two days, after which late Kim will be laid to rest at Kumsusan Memorial Palace, where his father Kim Il Sung has laid embalmed since 1994. On Thursday noon, the nation will observe three minutes of silence -- trains, ships cars are required to blow whistles and sirens.
Seoyoung Cho and Sooyun Yum contributed to this report.

http://kimjongillookingatthings.tumblr.com/memoriam

http://abcnews.go.com/International/kim-jong-il-funeral-thousands-mourn-north-korea/story?id=15244457#.TvuDC0r_W0I

http://en.wikipedia.org/wiki/Kim_Jong-un

Despair over Kim Jong Il: Real grief or forced?

By Linda Carroll

The images of North Koreans frantically weeping and wailing during Wednesday's funeral procession for Kim Jong Il may seem forced and fabricated to Americans who viewed the former leader as a dangerous despot.But experts say that the scenes we’re seeing on TV aren’t necesarily out of the ordinary or over the top for North Koreans in grief. And they may even be the honest expressions of a nation not knowing how to go on once their cult-like leader dies.
“This is a society that is organized around a mass cult-like devotion to the leader,” said Mike Chinoy, a senior fellow at the U.S. China Institute at the University of Southern California and author of “Meltdown: The Inside Story of the North Korean Nuclear Crisis.” “When you have the death of a figure that you spent your whole life worshipping you’re going to feel fear and uncertainty and anxiety about what will happen next.”
You can get a window on the people’s mind-set by listening to the words of the song that was often heard in the streets of North Korea and always played when Kim Jong-Il appeared in public, said Chinoy.

“It was called the ‘Song of General Kim Jong Il,” Chinoy said. “It’s a really catchy tune and you would hear it like 10 times a day. When he appeared in public, they would always play the lines: ‘Without you there is no country. Without you there is no us.’
“If that’s what you’ve been taught – or brainwashed – to believe your whole life and suddenly you are without that leader, you’re going to think, ‘What are we going to do now?’”
But it’s also possible some may be feigning distress since it’s expected – and they may fear retribution if they don’t, some say.
When Kim Il Sung, the father of Kim Jong Il, died in 1994, some were punished for not seeming grief stricken enough, defectors from North Korea told Barbara Demick of the Los Angeles Times.
Still, many mourning Kim Jong Il are likely showing the standard signs of grief in Korea, Chinoy said.
“If you’ve ever been to a traditional Korean funeral in South Korea, you’d have seen tremendous weeping and wailing,” Chinoy said. “They are an emotional people who wear their emotions on their sleeves.”

http://vitals.msnbc.msn.com/_news/2011/12/28/9776689-despair-over-kim-jong-il-real-grief-or-forced

The funeral procession for Kim Jong-Il was carried out with military precision and when a handful of dawdlers messed up those regimented lines, they were eliminated. From the photo, that is.

A photo released by the North Korea's state news agency and transmitted by the Germany-based European Pressphoto Agency is slightly different from a photo taken at nearly the identical moment and released by Japanese agency Kyodo News.

The Japanese picture captured a half-dozen men near a camera on a tripod lingering behind the line of mourners on the left side of the boulevard as the motorcade passed by.

In the photo by the North Korean Central News Agency, those men, their camera and their footprints have been digitally removed, restoring absolute order to the crowds lining the boulevard as the cortege passed by.

The alterations were discovered by the New York Times with the help of digital forensics expert Hany Farid of Dartmouth College.

The European Pressphoto Agency, which distributed the doctored North Korea photo, issued a "mandatory kill" for its clients, meaning they were not to use the picture.

The agency granted an exception to ABC News "for the sole purpose of being able to show and explain what had been altered before the picture was provided to international news agencies by KCNA [North Korean Central News Agency]. We consider this as part of a transparent and responsible clarification process."

A European Pressphoto Agency spokeswoman told ABC News, "Any kind of digital manipulation violates EPA's code of ethics." Source: http://news.yahoo.com/north-korea-restores-order-kim-funeral-photoshop-184908568.html?fb_action_ids=337595939602916&fb_action_types=news.reads&fb_source=other_multiline&code=AQDITcDF_7GwiJUCarJ2DtStDAQ3A-WKARej9Ul-LB7pzZlqkOO0myhuesf7Axv5T3PNTaifhcsKoMLXAz2yO77ean56l08ZLKER-lQnY_nz6JqSqYlpzwyD3q4SBkV548DhUo0E2TaW1VUdQ0ar56WwujXqTW4CbSGE_wRFMSGlccHW6rCYWzIjHMbw21Vi6Xk#_=_

Dilema bunului simț canin sau scuză pentru o introspecție haotică

2011-12-27T18:02:00.003+02:00

26.12.2011

Trezitul în zori

În prima zi de Crăciun am reușit să îmi respect planul acela măreț de a mă trezi devreme dimineața, în ideea de ”a trăi mai mult”. Deși, eu personal, nu consider că somnul este o pierdere de timp. Mai ales că eu visez în general și am parte de o suită de vise absolut de invidiat. Sunt purtată prin universuri absolut fantastice și am parte de personaje și trăiri la fel de fantastice. E ca o a doua viață uneori și am, nu de puține ori, puterea de a-mi putea gestiona rămânerea în vis sau reluarea lui de la punctul de unde a fost întrerupt din cauza unei treziri determinate de un factor extern. Ca urmare, iubesc să dorm, deși nu întotdeauna. Când mă aflu pe alte coclauri, dorm puțin, fascinația chemării de a descoperi noul univers în care mă aflu nu mă lasă să-mi trăiesc timpul prin somn. Căci somnul este și el o trăire. Mi se mai întâmplă uneori să mă folosesc de somn ca de un refugiu și ca de o evadare. Refugiu în fața unor emoții pe care nu le pot stăpâni și pe care nu mi le doresc neapărat, evadare din calea foamei sau fugă din realitatea neplăcută.

Am citit despre ambiția trezitului cu noaptea-n cap pe blogul lui Sergiu, http://networkedblogs.com/pT4vq. Departe de a-mi permite să am astfel de obiective, ideea mi s-a lipit de creier precum timbrul cu mult adeziv de cartea poștală a timpurilor trecute – căci cine mai folosește azi cărți poștale și timbre?! -. Fiind o mare leneșă de felul meu, conștientizez faptul că trebuie să pornesc din interiorul meu o schimbare majoră. Dacă nu te ajuți singur, de regulă nu vine nimeni să te ajute, cel puțin în viața mea așa au funcționat mereu lucrurile, deși nu asta mi-am dorit de la viață.

Prima zi de Crăciun

În prima dimineață de Crăciun am părăsit așternutul la ora 6. Vroiam să ajung în parcul IOR, deci cam o oră de biciclit, să întâlnesc doi amici și să încerc marea cu degetul: adică să văd dacă pot reîncepe să alerg, căci de opt săptămâni am fost nevoită să abandonez noul elan și entuziasm care mă cuprinsese vis-a-vis de alergarea planificată. Desigur că încercarea asta puteam să o fac și dând o tură în jurul blocului, dar era mai palpitant și mai chinuitor să fac drumul până în Titan, vreo 20 de km, nu? Povestea vieții mele.

Prea frig, prea întuneric. În rest, totul perfect afară: aerul rece mă motivează în general și îmi pornește prin vene o întreagă suită de emoții dintre cele mai diverse și paradoxale. Da frate, frigul are, pentru mine, o reală și palpabilă încărcătură emoțională. Am crescut în frig, m-am format în frig, am experimentat frigul de anduranță și deja atunci când pomenesc de el este un personaj, avem un fel de dialog al nostru, intim. Este o relație formată în ani. Mă rog, se poate spune că suntem prieteni, căci doar prietenia se formează și se solidifică în ani, dăinuind peste ani. Oh, nu prietenia modernă, aia de tip facebook, desigur. Aia e .... spălare de creier în cea mai mare parte. E mult clăbuc acolo, puțină consistență.

Am băut un ceai din Himalaya. Fierbinte, cu miere și lămâie și două picături de rom. Mi-am alintat pisoiul nedumerit, permanent însetat de răsfăț fizic. Pisoiul ăsta este ca o bijuterie: nu strică nimic, îmi luminează multe clipe de melancolie, se uită în ochii mei cu un magnetism teribil, aproape că e om. Are niște ochi absolut senzaționali, o formă perfectă și o căldură aproape dogoritoare uneori. Este emoționant de ascultător și avem un limbaj al nostru din priviri. Cu siguranță că mă consideră umbra sa și atunci când dispar în spatele ușii de la intrarea în casă consideră că și-a pierdut umbra pentru o vreme și se apucă de dormit. Că și lui îi place să doarmă. Mai ales în preajma mea. Probabil că îl iubesc la nebunie, nu știu. Încerc să-l respect și să-l admir pentru toleranța de care dă dovadă. Deși, critic vorbind, nici nu prea are de ales, sărmanul suflet. Uneori mă uit la el și mă gândesc: ”măi suflete, te pomenești cu tu ești ăla de mă ține legată de locul ăsta și că după ce nu vei mai fi, voi găsi calea de a zbura și eu spre acea libertate la care tânjesc permanent?”

Am plecat la 8 spre Titan. În mod neașteptat, Mihaela, amica către care mă îndreptam, avea telefonul închis. Vroiam să o anunț că pornesc spre ei, așa stabilisem în seara precedentă.

Deși mă așteptasem la tabloul unui oraș părăsit și lăsat aproape de izbeliște în frigul unei dimineți de Crăciun al unei ierni foarte uscată și anormal de blândă, am avut totuși o revelație să constat că așteptările nu-mi fuseseră înșelate de realitate. Nici un suflet de om prin zona blocului. Timpul parcă staționa în majoritatea dimensiunilor sale. Ceva mișcare se înregistra, mai trecea câte-o mașină la câteva minute. Era un frig calm și cenușiu, cerul acoperit total de șomoioage compacte de nori, parcă era o pătură din lână netoarsă, adunată de pe gardurile de sârmă ghimpată. Uite, din nou, o trimitere spre emoția unei amintiri din copilărie: șuvițele de lână care împodobeau șiragurile de sârmă ghimpată și pe care eu le mai adunam uneori, deși mama nu torcea lână. Era o activitate a vacanței de vară pe care mi-am petrecut-o, fără nici o excepție, timp de 20 de ani, prin munții Ciucașului. La final de vacanță se aduna așa un ghemotoc destul de mare pe care-l luam acasă, la București. Căram cu mine, prin buzunarele pantalonilor scurți, fragmente din blana oilor ce mișunau de colo-colo prin pășunile copilăriei mele .... aș vrea și n-aș vrea să mai fiu în tabloul acela. Cred că aș vrea să mai fiu copil, dar să am o familie așa cum consider eu că ar fi trebuit să am, potrivită mie. Să am o familie întreagă, nu doar o parte, nu doar o iluzie, nu doar un fragment traumatizat. Îmbătrânesc cu dorința aproape permanentă de a fi adoptată, cât de trist poate fi acest gând?

Am ajuns pe la nouă fără douăzeci la Piața Muncii. Am dat sms Mihaelei. Nu știam încotro. Povestea vieții mele. Am luat-o la stânga. Hai să trec pe la Cornelia și Andrei. Anul ăsta, nu pot fi un Moș Crăciun darnic, dar un simbol tot am. Cornelia și Andrei sunt, în mare măsura, copia unei vieți la indigo. Aceea a mamei mele și a mea, copilului ei. Doar că timpurile sunt altele.

Pe casca mea de biciclist urban aveam montate coarnele de ren, cu clopoței. Cu 2 lei, iarna asta, am distrat o mulțime de oameni. ”Ha-ha, uite renu!”, ”Băă, uite-o p-aia, vezi? Ce miștoooo!” sau ”Hei, vine Moș Crăciun!” Cu doi lei mai poți încă să stârnești reacții, să creezi o atmosferă, să stârnești râsete, să-i mai faci pe unii, fie chiar doar și pentru cinci secunde, să uite că acest Crăciun este poate primul cel mai sărac din ultimii douăzecișidoi de ani.

N-am sunat la interfon. Cornelia și Andrei locuiesc la parter, ea acolo s-a născut și probabil acolo va muri. Și-a creat un univers din care nu poate ieși. Nu poate ieși sau nu am eu talentul necesar de a reuși să o scot din zona universului pe care și l-a creat. Sau sunt prea puțin interesantă pentru ea, pentru a constitui o motivație destul de puternică ca să reacționeze. Și o să explic mai târziu, căci voi reveni la Cornelia.

M-am dus în dreptul geamului de la dormitorul lui Andrei și am început să bat în geam, timp în care mi-am poziționat capul în așa fel încât din casă să se vadă doar coarnele de ren în mișcare. Pentru un copilaș destul de singurel și destul de sărac, ar trebui să fie o mică bucurie din dimineața de Crăciun. Păi cum, să vezi tu la geam două coarne roșii, cu clopoței, agitându-se hlizit taman la geamul tău!

Nu aveam stare să intru. A ieșit Cornelia să-mi deschidă ușa blocului, căci eu tot nu am sunat la interfon. Pe ghidonul bicicletei aveam fixat un om de zăpadă din pluș, cu o figură un pic diabolică, care ținea între mâini un glob în interiorul căruia erau niște fulgișori. Dacă apăsam pe un mic buton, începea să cânte un cântecel de Merry Chrismas, apoi în glob intra un curent de aer și fulgișorii începeau să se învârtejuiască și era o chestie veselă și colorată. Andrei, puștiul bolnăvicios de 10 ani și aproape șase luni, nu a venit afară, deci impactul omului de zăpadă care cânta de crăciun și anima zăpada artificială rămânea pierdut pentru el. Din cauza asta am acceptat să-mi car bicicleta înăuntru pentru câteva minute, să-i ofer și lui imaginea respectivă și să scot din rucsac ceea ce-i adusesem (deși știam că setul acela de rechizite sofisticate și colorate era departe de a se afla pe lista dorințelor lui de Craciun).

Era liniște la ei, bunica zăcea în altă cameră, foarte răcită, nu am mai intrat să o salut. Femeia aceasta m-a iubit și s-a uitat la mine ca la un înger de când o știu. Dar eu, de la momentul poveștii finalului vieții mamei mele, am rămas cu o reală problemă de atitudine în fața oamenilor bătrâni. Mă seacă emoțional pe toate arterele să mă uit la oameni bătrâni, mai ales la bătrânele. Nu știu cum mă voi suporta pe mine însămi, sper să nu ajung până la o vârstă când mă voi apropia de propria neputință. Îmbătrânirea este cel mai frustrant lucru al vieții noastre pe Pământ și moartea este cea mai răvășitoare experiență de care avem parte.

Aveau un brad împodobit, pe o masă, în sufragerie. Era o casă, era un moment în care ți-ai fi putut dori să staționezi mai mult. Dar eu nu aveam stare. Lipsa de comunicare survenită și cultivată cu atâta sârg de Cornelia, în ultimii ani, a căscat o prăpastie adâncă și lată între noi și mi se întâmplă foarte rar să mă mai simt confortabil în prezența ei. Dar asta ar fi o altă temă de discuție.

Sub brad, într-o pungă, un cadou deja pregătit pentru mine. Avea bilet pe el. Nu aveam loc în rucsac și nu am vrut să iau punga să o îngrămădesc acolo. I-am spus să-l lase sub brad și voi veni altă dată. Puțin probabil că mai târziu, în aceeași zi. Nu pot explica. Nu acum și nu aici. Apoi mi-am dat seama că m-am comportat un pic brutal (în sensul că nu am schițat măcar un gest să deschid cadoul, pur și simplu i l-am returnat, fără să-l refuz însă), am procedat așa cum de regulă am perceput eu mereu dinspre ea anumite comportamente. Ceea ce-mi confirmă din nou teoria potrivit căreia noi reacționăm de fiecare dată ca urmare a ceea ce primim. Atunci când faptele noastre nu sunt cele de inițiativă, ci cele de răspuns, de reacție, acestea respectă tenta a ceea ce primim. Primești răceală, reacționezi cu răceală. Primești apatie, reacționezi cu apatie. Primești bucurie, reacționezi cu bucurie. A fost un caz clar de punere în practică a unui subconștient lâncezit și tras de urechi pe neașteptate.

Știam foarte clar că își dorea foarte mult să rămân. Dar am plecat. Era un gest care imita – iată din nou o copie la indigo! – un alt gest făcut tot de mine, față de mama, în 1991. Și m-am ales cu un blestem rostit printre lacrimi de furie și neputință. Și blestemul a prins, după cum bine pot afirma acum, privind retrospectiv ultimii 20 de ani. În urmă cu vreo doi ani cred i-am spus Corneliei ceva terifiant și acum, când scriu, îmi dau seama că acel adevăr mi se confirmă: ”Începi să semeni atât de mult cu mama mea, încât mă sperii. De mama am fugit cu ce-aveam pe mine, în lumea largă. De tine mă distanțez, căci tu parcă te lupți din răsputeri să mă îndepărtezi prin răceala asta a ta și prin atitudinea tacită de guru pe care ai vrea să ți-o asumi, chiar dacă poate nu îți dai seama.” Guru în sensul de autoritate superioară, spiritualitate deasupra celorlați. Un fel de impunere prin ascultare și tăcere, care mie una nu mi-a inspirat niciodată respect sau atracție.

Alergarea. Care alergare?

Era un pic trecut de nouă dimineața, era parcă mai luminat afară și se mai înmuiase frigul, erau grade pe plus, cu siguranță. Am plecat. Nu știam exact încotro, nici nu știam cum se ajunge în Titan. Am luat-o așa, din amintiri, cu bicicleta, pe Maior Coravu și am trecut apoi pe Basarabiei. Și am ajuns în Titan pe la 9,20. Între timp, la vreo 5 minute după ce plecasem de la Cornelia, m-a sunat și Mihaela. Nici vorbă de ieșit la alergare în IOR, oamenii întârziaseră la o cină de Crăciun și veniseră spre dimineață acasă, așa că erau turmentați de nesomn.

Am urcat la ei, cărându-mi bicicleta în spate până la etajul 8. Greu căratul ăsta la etaje superioare. I-am colindat și pe ei cu omul de zăpadă cântător, am legat bicicleta pe holul blocului, în fața ușii și am rămas de vorbe vreo oră și ceva cred. După care am ieșit la o tură de parc cu Mihaela, dar mers lejer, eu pe lângă bicicletă, ea la pas. Era încă gol parcul, apăruse și soare, era perfect pentru activități outdoor.

La 12,30 l-am sunat pe Radu, un vechi prieten care stă prin zona parcului. Toți pe care îi cunosc eu mai bine locuiesc în zona parcului IOR, nimeni nu stă prin zona mea. O fi și asta ceva, un element al poveștii vieții mele. Pe la ora prânzului ei obișnuiau să iasă cu cel mic în parc, deci m-am gândit că sincronizarea ar fi perfectă. Dar ei erau prin zona Parcului Stadionului și spuneau că în jur de ora unu se adună la Vlad, acel ”guru” nedeclarat al vechiului grup din anii 90. Radu a spus că mă sună să-mi spună ce și cum și când și unde, să ne vedem eventual toți cei din vechea gașcă – mai puțin auto-expulzata de Cornelia – la Vlad acasă, pe Vatra Luminoasă. Cum aveam și pentru ei ceva de dulce în rucsac, lucrurile păreau că se leagă. Doar păreau.

M-am despărțit de Mihaela pe la unu fără zece și am pornit spre casa lui Vlad. Eram acolo la unu și cinci minute. Nu mai fusesem de foarte mult timp la el și lucrurile erau puțin schimbate. Poarta de la intrare fusese înălțată, i se adăugaseră bucăți de tablă înnădită, absolut inestetice. Era o cazemată, nu aveai nici cea mai mică șansă să mai pătrunzi cu privirea în curte. Butonul de la sonerie nu mai putea fi accesat. Practic nu aveam cum să-mi fac anunțată prezența, am bătut la poartă, nici o mișcare. Nu am insistat. M-am retras. Relații ciudate în zona asta. Ceva ce nu mă încurajează să insist, totul este interpretat, răstălmăcit, totul devine o filosofie greoaie pentru care nu aveam răbdare azi. Da, cred că așa aș putea defini prima zi de Crăciun: neastâmpăr, nerăbdare, dezechilibru interior, fugă, evadare, căutare, negăsire, așteptarea a ceva ce nu există.

Încotro acum? Da, știu, povestea vieții mele.

Începuseră să apară mașini, uram să mă prindă traficul prin oraș, era cenușiu, frig, îmi plăcea, dar brusc vroiam să mă retrag. Căutasem suflet, emoție, nu găsisem ceea ce căutasem. Sunt lucruri care se construiesc peste an, nu în ziua de Crăciun. Mă trezisem din zori cu gândul la oameni pe care îi știu de foarte mulți ani, dar despre care nici măcar nu știu ce anume îi sensibilizează. Avem un trecut suprasolicitat de emoție, doar că eu căutam o cu totul altă emoție. Pentru mine, Crăciunul se definește prin emoție, prin cadouri, povești. Pentru ei, Crăciunul nu se definește prin nimic, decât prin virtutea inerției. Facem brad, pentru că așa se face. Sau poate am fost eu incapabilă, în ultimii 17 ani, să le percep emoțiile.Căutam ceva care să mă rețină, să mă cheme, să mă facă să mă simt la căldură, primită, dorită, ascultată. Căutam să aparțin de ceva. Căutam valul. Da, ascultată, asta îmi lipsește cel mai mult și acest adevăr respiră din blogul meu, unde totul este trecut prin emoții uneori în exces. Cine nu cunoaște stările despre care vorbesc, nici nu va înțelege vreodată.

M-am întors la mine, în colivia mea. Făcusem mișcare, băusem ceai, împărțisem mici-minuscule cadouri. Acum gata, trebuia să mă regăsesc la mine.

În a doua zi de Crăciun am fost mai leneșă. Nu mi-am mai ascultat deșteptarea de la ora 6, am părăsit așternutul pe la șapte fără zece abia. În seara precedentă, din dorința de a o scoate pe Cornelia un pic din universul ei, o invitasem la o plimbare prin Herăstrău. Nimic forțat. Un mers, o biklă sau o alergare, după cum ne-am fi simțit. Era a nu știu câta încercare cu ea, nu știu de ce am imboldul ăsta și de ce nu renunț la el. Aseară nu mi-a dat nici un răspuns. Nu credeam că va da curs invitației, dar speram să mă înșel.

La ora 8 mă pregăteam să ies pe ușă. Eram echipată de alergare și aveam un rucsac mic, în care pusesem termosul cu ceai fierbinte, două lanțuri solide pentru a putea să leg bicicleta în timp ce alergam prin parc și alte accesorii necesare alergării. Am descuiat ușa și când să iau bicicleta roșie de coarne, constat că avea pană pe roata din față. Era cârpă, nu aveam ce să fac cu ea. M-am reorganizat un pic, am luat mountain bike-ul și am plecat. Era 8,20 deja. Era frig, la fel de cenușiu și frig ca în ziua precedentă, dar parcă mai multe mașini mișunau. Mi-am început pedalarea spre Parcul Herăstrău, 8 km. Trecând prin dreptul unui van am observat că îmi cam căzuseră coarnele de ren de pe cască, aveau o poziție total aiurea. Am pipăit și am constatat că unul dintre ele se rupsese. Ei bine, asta e! Pană la bicicletă, coarne rupte, ce mai urmează?

Și uite că a sosit și momentul canin, că doar titlul materialului te ducea cu gândul la patrupezi, nu?

Ieri dimineață, prin pustietatea orașului aparent părăsit, am avut per total, deci pe parcursul a 20 de km, cinci confruntări canine. Trei haite de-a lungul bulevardului Iuliu Maniu și alte două pe Bulevardul Basarabia.

Mai am materiale despre maidanezi și nu mă dezic deloc de conținutul acestora:

http://thinkandwritee.blogspot.com/2011/11/un-nou-episod-despre-romania-genocidul.html?spref=fb

http://thinkandwritee.blogspot.com/2011/12/eu-maidanezul-exercitiu-de-imaginatie.html

Când orașul forfotește precum un mușuroi în plin proces productiv, parcă nu-i mai vezi. Se ascund, se simt mai amenințați, probabil mai vulnerabili, le este mai frică. Acum, cu un oraș într-o relativă nemișcare, au ocazia de a se simți din nou stăpâni pe universul urban. Haite de 5 – 12 câini mari, solizi, înrăiți, plini de boli. Mă uitam la cei care se repezeau la mine și mă urmăreau lătrând fioros și amenințător: se trezise la viață fiara din ei. La prima confruntare a fost chiar groasă. Un exemplar mare, alb, cu o carne tare pe el, cu siguranță conducătorul haitei. Mă ura. El știe de ce. Eu nu vreau să știu de ce. Probabil că mă vedea ca pe o friptură, nu știu. Cert este că nu părea amator de negocieri. M-a enervat un pic. Așa că am oprit bicicleta și m-am strofocit către el, fizic și sonor. Mrrrr, nu-i convenea. Nu a cedat din prima, dar din a doua a înțeles că se agită aiurea. Se uita, clar, cu ură la mine. Ura animalului hăituit.

A doua confruntare apărea cu vreo 300 de m mai încolo. Bulevardul fiind gol, am intrat mai spre centrul carosabilului și am dat mai puternic la pedală. Nu mai aveam chef să opresc. M-au alergat vreo 20 de m și s-au pierdut apoi de mine.

A treia confruntare iar m-a făcut să mă dau jos de pe bicicletă. Eram in intersecție la Lujerului și erau cam mulți și agitați. Nu știu cum, dar nici o clipă nu am avut impresia că mă vor mușca pe bune. Mă simțeam apărată de bicicletă, la o adică o iei și o folosești ca și scut, fără doar și poate. Și aici m-au enervat un pic și m-am manifestat non verbal. Am oprit, am pus ambele picioare pe sol, hotărâte, drepte, am întors corpul jumate către cei trei care se comportau precum lupii în pădure și m-am uitat în ochii lor. Pur și simplu. Stăteam și îi fixam. Ei bine, puțin credibil, nu știu ce naiba au înțeles ei din ochii mei, cert este că s-au potolit. Au renunțat.

Le-am inspirat teamă? Respect? Supunere? Stăteau tot în zona mea, dar nu se mai agitau. Stăteau și ei, pur și simplu, fără să mai vocifereze. Ce scriam mai sus despre reacții, mai știi? Cam așa și acum. Maidanezii reacționau conform atitudinii mele. Ei m-au atacat, eu am afișat o aparentă pasivitate și o tăcere foarte grăitoare și ei au început să tacă. Se împăcau cu o situație și cu o persoană. Mi s-a părut interesant.

Asta se întâmpla în prima zi de Crăciun.

În a doua zi de Crăciun am plecat de-acasă purtând în buzunar vreo 300 de g de bobițe uscate pentru câine. Cumpărasem eu un sac de 5 kg pentru maidanezi, așa, în general, dar mai ales pentru o cățea albă care își face veacul pe lângă gardul păzit al Palatului Cotroceni și pe lângă care trec zilnic dimineața în drumul meu spre birou.

Am ajuns în Herăstrău, am legat bicicleta, i-am pus husa-n cap și am pornit la pas. Întâi, savuram tabloul în care mă aflam și căutam ceva idei de compoziție pentru câteva fotografii. Suprafața lacului era superficial înghețată, soarele se scremea să apară, în rest liniște deplină. Cu săculețul de bobițe în mână am început pasul alergător. Cu ritm de pensionar accidentat analizam fiecare senzație. Hm ..... se putea mișca ceva. După două luni, timp în care durerea de tendon nu cedase decât în proporție de 30-45%, mă riscam să mai salvez ceva sau să ratez absolut apropiatul semi-maraton de lângă Polul Nord.

A trecut un kilometru, au trecut trei și eu tot nu întâlneam un maidanez amărât pe care să-l hrănesc. Era bine să fie unul singur, că dacă erau mai mulți s-ar fi încăierat, era prea puțină mâncare. Pe la km 4 apare unul. Destul de vesel el așa. Și temător. Cățeii ăsta caută permanent de mâncare. Nu părea lihnit, dar eu obosisem să alerg cu săculețul după mine. Așa că m-am oprit și l-am strigat. Stătea la vreo 3 m distanță, nu se apropia. Am pus bobițele la tulpina unui copac, unde era solul mai curățel, să nu stea să mușuiască prin noroi sau prin grămezi de frunze după fiecare bobiță în parte. A așteptat cuminte să mă îndepărtez câțiva pași și cu ochi umili, m-a privit și apoi s-a apucat cuminte de mâncat. Când am trecut din nou pe-acolo, la tura a doua, nu mai era nici urmă de bobițe :-)

După două ture de Herăstrău, o alergare combinată cu mers și făcut poze (12 km în 1h32min, față de aceeași distanță în 70 min în luna octombrie!), am oprit alergarea. Acum nu-mi dau seama dacă până mâine voi mai și mișca piciorul cu pricina, o să vedem. Semnele nu arată prea bine.

Returul pe bicicletă nu mi-a creat nici o problemă. Am plecat din parc la ora 11, începuseră să apară deja mai mulți alergători și ceva plimbăreți cu copiii, deci clar nu mai aveam timp și spațiu să mai fac o tură și cu bicicleta.

Și cam așa a trecut și acest Crăciun. Anul trecut eram prin Himalaya, urcam spre 5.000 de m și în seara de ajun împărțeam 250 de g de halva marmorată la 10 oameni, într-un han himalayez dintr-o vale stăpânită de umbră. Eram bolnavă, dar Himalaya îmi dădea puterea să merg mai departe și să mă bucur de privilegiul de a putea păși pe-acolo.

http://ankaberger.blogspot.com/2011/03/himalaya-reloaded-2011-12th-day-dhole.html

De ce mi-ar fi dor,

2011-12-25T23:06:00.001+02:00

dacă aș pleca din România, fără măcar să mai privesc vreodată înapoi?

Am cumpărat anul acesta o carte despre ”10 motive pentru care m-am întors în România”. Nu am citit-o. Nu am curaj să o citesc. Plec de la premiza că nu aș înțelege o iotă. Că nu aș putea accepta nici măcar o afirmație simplă din această carte. O voi lua cu mine când voi pleca și o voi citi după 3 ani din noua mea viață.

Mi-a trecut prin minte, în seara aceasta de Crăciun, să încep să fac o listă a lucrurilor de care mi-ar fi dor cu adevărat, atunci când mi-aș aminti de ele, eu trăind, desigur, într-un loc din lumea asta pe care l-aș simți ca fiind ”acasă” al meu.

Păi să purcedem, să vedem ce iese:

1. Tudor Gheorghe

2. Dan Puric

3. ? rude? nu am
4. ? prieteni? Nu am avut aici niciodată tipul de prietenie profundă, așa cum am experimentat-o în patru ani de Germania. Deci clar nu este un motiv pentru care să nu plec de aici. Din păcate.
5. ? proprietăți ? Glumești! Suntem doar chiriași, tot ce avem și folosim e de împrumut în viața asta. Nu avem nevoie de tot ceea ce acumulăm, material vorbind. Lăcomia ne distruge. Sunt o ipocrită, nu? Dar pot renunța oricând la cele 30 de perechi de încălțăminte și 20 genți și 10 rucsaci diferiți.
Deci să revenim la nr.
3. ??

tupeul

2011-12-22T20:53:00.001+02:00

Tupeul are multe variante. Poate că și eu am tupeu și nu-mi dau seama. Cert este că pe mine tupeul, în crasa lui manifestare, mă scârbește și mă uluiește negativ de fiecare dată.

Directorul financiar al unui grup mare de firme convoacă într-o ședință secretariatele tuturor direcțiilor. Se discuta începutul planificării petrecerii de Crăciun, ceva destul de mare ca și dimensiuni, se pornea de la premiza că vor participa 400-450 de oameni. OK, conceptul, tematica, codul vestimentar, entertainment?

Una dintre doamne propune un moment artistic și vine imediat chiar și cu rezolvarea: ”am eu un grup de colindători, absolut fantastic! Mă ocup eu de asta.”

Propunerea, venind din interior, nu se considera a fi verificată. Eu fiind mai nouă în colectiv, oricum nu aveam multe vorbe de spus la această scenă.

Fapt este că, cu 2 zile înainte de marele eveniment, mă trezesc cu un fel de contract trimis de doamna respectivă. Ea fiind intermediarul și declarând, în urmă cu două luni, că se ocupă de acest aspect al evenimentului, îmi trimitea acum un contract emis de conducătorul grupului de colindători (o asociație culturală de prin Ploiești). ”Păi puii mei, nu ai spus că te ocupi tu de chestia asta? Adică și de contract și de plată și de program, oră, durată etc.?”

Contractul era absolut varză, ca să nu spun halucinant. L-am pieptănat, practic l-am refăcut, am avut grijă să fie semnat, apoi m-am trezit că tot eu trebuie să mă ocup și de plata în numerar a colindătorilor.

Ce înseamnă tupeul ăsta în viață ..... eu unde dracu mi l-am pierdut?

Momentul artistic a fost penibil, jenant, de cea mai proastă calitate pe care mi-aș fi putut-o imagina. Au venit târziu, îmbrăcați total nepotrivit, extrem de nepregătiți, nu știau, nu se vorbiseră ce să cânte și în ce ordine, nu au folosit cele două microfoane (deși în urmă cu vreo lună ceruseră contactul celui care se ocupa de sonorizarea sălii, chipurile să știe cum să vină pregătiți!), factura și chitanța nu erau pregătite, a trebuit să stau după ei, pe holuri, uite hârtia, ia banii .... ce mai, ceva de prost gust.

Desigur că mie toată faza cu această propunere nu mi-a fost clară de la început, dar cum nu eram singură responsabilă de organizarea evenimentului, am considerat că lasă, să aducă fiecare un aport.

După petrecere, misterul s-a elucidat și am aflat cu totul întâmplător: șeful grupului de colindători este fratele doamnei care a lansat și a impus propunerea. Ce să mai comentez? Raportat la calitatea momentului respectiv și la felul cum a procedat colega, aș avea prea multe de comentat, așa că mai bine mă abțin. Mie personal nici măcar nu mi-ar fi dat prin minte, datorită unei educații pe care o am la bază, să procedez astfel. Mie personal mi se pare urât, mic, meschin, lipsit total de etică și deontologie. Și strigător la cer este că astfel de persoane au parte de laude și succesURI.

Băăăă, ești prost? Sau prostit?

2011-12-19T20:54:00.000+02:00

Trăim în rOMÂNIA și asta ne ocupă tot timpul Doar două chestii care mă năucesc la ora asta:

1. În Tg. Mureș, azi, 19 decmbrie 2011, zeci sau sute de oameni s-au bătut pentru a primi un tichet de masă în valoare de 70 RON. Dăruit, în cea mai umilitoare variantă, de primăria locală. Sau? Mă uit la imaginile filmate de jurnaliști și chiar nu-mi vine să cred ceea ce văd. Un tip în palton lung, de stofă, urcat pe ceva, împarte bonuri. O mulțime absolut haotică, cum nici la împărțit mâncare în Namibia nu vezi. Nici după cutremurul din Japonia nu am văzut astfel de imagini. Autoritățile împart niște bonuri valorice. Într-un sistem care pur și simplu animalizează ființa umană, calcă pe orice demnitate. Nu-mi vine să cred. Există oare o evidență a acelor bonuri? De ce au trebuit împărțite în halul acesta? Parcă ai ținut în țarc o mulțime de porci, nu le-ai dat de mâncare vreo lună, după care te duci brusc în fața lor, te urci pe un buștean și le arăți troaca cu mâncare. Păi nu vin ăia guițând la tine și călcându-se peste copite? Păi nu vin ăia la tine în genunchi, de-ți ling și flecurile de la cizmele înnoroite? Sunt românii dependenți de a fi umiliți, manipulați, controlați, batjocoriți în masă? Nu era mai DEMN să nu fie niciunul prezent acolo și să se zbată pentru un tichet de masă? Putem vorbi de foame și demnitate în același timp? Putem vorbi de manipulare și cinism din partea autorităților? Poate mie să-mi spună cineva, cu argumente de pur bun-simț, că acele bonuri valorice nu puteau fi distribuite în mod organizat și demn, fără a scoate oamenii din casă? Faptul că oamenii s-au dus din timpul nopții acolo, să stea la o ușă și să aștepte poate prind un bon valoric ..... este exact, dar exact stilul de viață pe care îl duceam între 1982 și 1990. Este, este, este strigător la ceruri absolut tot ceea ce se întâmplă: pe de o parte, abordarea autorităților, pe de altă parte, reacția populației. Manipulatori și manipulați. Îmbuibați și flămânzi. Bogați și săraci. Cinici și proști. Sfidători și umiliți.

Ce a dorit de fapt să realizeze primarul orașului Tg. Mureș prin această acțiune? Și ce a realizat? Cum e posibil ca bonurile valorice să fie împărțite de un reprezentant al poliției locale? Asta e treaba poliției???

Cum dai niște bonuri valorice – apropos, din ce bani provin?!?! – pur și simplu așa, ca și cum împrăștii balonașe de săpun? Cum te descarci de ele? Sau ce naiba împarte omul ăla acolo, în mijlocul mulțimii agitate? Bonuri de ordine sau ce? Băăăă, ești prost? Sau nu sunt eu destul de flămând și disperat pentru a accepta reacția celor ”mulți, dar proști”???

Convinge-mă că nu exista o altă variantă de a ”dărui” - băăă, ești prost? ceva gratis? în rOMÎNIA??? - aceste tichete. Spune-mi mie că procedura de azi nu este de fapt o animalizare a ființei umane, care tocmai se certa cum să scape de maidanezi: îi sterilizăm sau îi ucidem pur și simplu? Eventual ăi facem și friptură!

Băăăă, ești prost? Cine-mi explică și mie cum se face că Bucureștiul e plin de mall-uri și supermarketuri care acum, în zilele astea dinainte de Crăciun, sunt sufocate de cumpărători? Nu mă pun pe mine etalon, eu nu mai fac cumpărături de Crăciun de mai bine de 10 ani, că m-am scârbit și nu am înțeles de ce de Crăciun trebuie românii să crape în ei până vomită și se pișă pe ei tot alcoolul consumat.

Mi se face rău, așa că mă opresc aici, deocamdată.

Eu, maidanezul - exercițiu de imaginație canino-umană

2011-12-10T23:34:00.000+02:00

imaginați-vă că sunteți maidanez!

”Nici să mârâi nu mai pot, de foame! Idiotul ăsta, nu putea și el să se uite sub mașină, înainte să plece? Că doar știe că dorm aici, pe gura de canal. Când am găsit locul ăsta și vroiam să mă așez deasupra aburului cald, EL tocmai sosise. Se pregătea să parcheze. Eram disperat și paralizat de frig. Pe mama o zdrobise unul cu piciorul și am fugit de mi-au scăpărat picioarele. Ce prost am fost, poate că vroia să aibă grijă de mine, să mă curețe, să mă încălzească, să mă hrănească. Mama înota într-un lichid roșu, vâscos și oricât de însetat eram, mi-am dat seama că nu e laptele cu care mă mai delectam seara, când venea în culcușul nostru. Era pe fiecare seară ce trecea, tot mai slabă, mai trasă, se clătina. Dar mă hrănea și eram fericit să o pot simți. Respirația ei îmi dădea încredere, privirea ei tristă îmi dădea echilibru, apariția ei mă proteja și eram fericit. Eu, mama și puținul lapte de care aveam parte seara. Peste zi dispărea și nu aveam curajul să o urmăresc. Promitea mereu că va veni curând, foarte curând și că vom avea un ospăț și că într-o bună zi vom locui și noi într-o căsuță a noastră, unde să nu ne plouă, să nu ne fie nici cald, nici frig, ci taman bine. Unde să avem permanent puțină apă curată, fără dâre de motorină în ea și ceva de mâncare. Ne uitam uneori împreună la câte un moșier cu zgardă și cu botniță. Îi lucea blana, vroia să o ia și el zglobiu pe drum, să miroasă o hârtie, să mestece un fir de iarbă. Dar podoaba aceea din jurul gâtului îl zmucea tot timpul și nu avea de ales. Ne chiorăiau mațele-n ochi de foame, dar parcă tot nu am fi făcut schimb cu moșierul. Și ce dacă-i lucea blana? Și ce dacă avea pardesiu și unghiile-i erau date cu lac? El se putea juca cu fluturii, primăvara, doar când venea omul la el și îl scotea, cu porția, la plimbare. Să mori de tristețe sau de foame? Să mori într-un pat cald sau liber, sub un pod dărâmat? Na, că delirez. Am doar 3 luni, dar filosofez ca un ogar scrântit și trecut prin viață.

Da, bine că nu m-a lovit. Aproape că i-am lins ghetele ca să mă lase să stau aici, pe gura asta de canal, sub mașina lui. Că așa e la oameni, las că m-am prins eu: trebuie să te umilești, să lingi unde ai mușcat, să cerșești, să te târăști prin mocirlă, să te faci că ești fericit când de fapt ești amețit de dor, durere, lipsuri și .... da ce să mai zic, bine că nu-s om, parol! Că m-aș urâ, se poartă, prea mulți dintre ei, mai rău decât bestiile. Și p-ormă își fac cruce și se duc în biserică, de-o spurcă și p-aia! De aici pot vedea multe și pot fi lăsat în pace multe ore. Aș vrea să dorm și să nu mă mai trezesc, să am așa, un sooooomn permanent, că atunci nici nu ți-e foame, nici sete, visezi palmieri și oceane termale când afară e ger și visezi mări de apă de apă dulce și tocăniță de legume asezonată cu pătrunjel și puțină smântână rece, când afară se topește asfaltul de caniculă. Păi da, că sunt vegetarian, ce credeați? E criză, m-am adaptat, de unde atâta carne? Plus că nici nu face bine, se digeră greu și nu am întotdeauna șansa de a-mi face treburile în liniște. Ba vine un motociclist care oprește brusc vâjâitoarea aia și-și aruncă țigara aprinsă pe mine - așa am rămas și fără coadă, nu vă doresc să aveți durerile alea!!! -, ba vine un drac de copil d-ăla tembel care crede că sunt bun de aruncat prin copaci sau de dat cu capul de toți pereții sau vine altul de vomită pe mine și apoi pleacă bolborosind mai departe. Cei mai nebuni sunt, pe departe, bicicliștii. Pe unii îi simt din depărtare și după cum își mișcă picioarele îmi dau seama dacă m-ar iubi sau m-ar ucide. Unul mi-a dat cu spray în ochi, am crezut că-nebunesc de durere. De atunci îi latru și mai tare, că frica îți dă curaj.

E o fată nostimă, pe care o pândesc dimineața, după mașini, hi-hi .... Ne știm deja. Azi avea niște coarne roșii cu clopoței pe cap, montate pe cască. Se pare că nu prea îi pasă de restul lumii, ce zice lumea. Ea încetinește și îmi zice ceva și eu mă ascund. De vreo trei zile o văd că se oprește înainte să ajungă la mine. Eu mă ridic și mă feresc, că nu știi niciodată cu EI la ce să te aștepți, sunt imprevizibili unii. Așa, deci, se oprește, se uită după mine câteva secunde și apoi scoate din buzunar o punguliță din plastic, neagră. Lasă să-i cadă pe asfalt niște mărgeluțe, îmi face semn spre ele și apoi se îndepărtează lent, pe bicicletă. Și se tot uită înapoi. Dacă vrea să mă otrăvească și să mor în dureri? Că am văzut un camarad cum a murit așa ..... vai, mi se face rău, nu pot descrie așa ceva. Mă implora, se sugruma, îi mureau ochii-n privirile mele, picioarele nu-l mai ascultau și lacrimi imense i se opriseră pe obraji. Și nu aveam ce să fac, nu știam ce are. Până a încremenit și apoi l-au călcat de atâtea ori miile de mașini, că devenise tot una cu asfaltul. Eu nu vreau să mor otrăvit, mai bine mor de foame.

Vai ce vreme frumoasă. Ce-aș bea puțină apă. Dacă nu mi-ar fi atât de foame, mi-ar place să mă joc, să alerg, să latru. Mi-ar place să nu fiu singur. Sau mi-ar place să fiu pisică. Ele sunt mai norocoase, sunt mai iubite, se cațără prin copaci, mai prind o pasăre. Sunt hrănite, luate acasă, spălate, dezmierdate, rareori sunt lovite și călcate de EI, pentru că ele sunt mai mici și se pot ascunde ușor. EI le plac mai mult, de ce oare? Vai, ce foame mi-este. Nici gunoaiele nu mai sunt ce erau, numai plastic. Uneori mâncare stricată pe care nu o pot mesteca. De ce aruncă oamenii mâncare, de o fac și o lasă să se strice? Și-a-nceput să plouă, blana mea e prea lungă, nu-mi suport mirosul de blană udă și murdară și plină de paraziți. De m-ar pieptăna cineva. De mi-ar tăia cineva zdrențele alea care s-au format pe coadă și atârnă și se îmbibă de motorină și rahat și resturi de mizerie de tot felul. Și bretonul ăsta care-mi acoperă ochii și urechile mizerabile pe care nu mi le pot curăța de tot praful ăsta. Uf, ce viață de maidanez blestemat am. Nu vreau să am copii, aș vrea să fiu sterilizat. De ce să aduc copii într-o lume A LOR? Să fie hăituiți, hămesiți, batjocoriți, vânați, schingiuiți, vânduți și cumpărați, vlăguiți, să aibă aceleași gânduri negre și inutile ca ale mele, să tremure de frig, cald, frică, durere, foame, sete, paraziți? De ce am fost dați să existăm pe Pământ?! De ce nu ne este dat să murim pur și simplu în somn, după două zile în care nu am mâncat și nu am băut nimic? De ce trebuie să suferim și să ne umilim pentru a căpăta voia să stăm, câteva ore, peste căldura unui abur efemer? De ce nu aveți grijă de noi și doar vă mulțumiți să dați din gură și să scrieți poezii despre ”câinele, cel mai bun prieten al omului?” De ce a trebuit să ne scoateți din habitatul nostru natural? Ca să vă demonstrați cât de puternici sunteți și că puteți face ce vreți cu cine vreți, că aveți drept de viață și de moarte asupra tuturor celorlalte ființe mai slabe decât voi? De ce sunteți bestii? Ne înrăiți, ne faceți dependenți de voi, apoi, dacă nu vă convine ceva sau nu mai aveți chef, ne lepădați, ne uitați, ne ignorați, ne striviți, ne ucideți.” Mămico, îmi lipsește dragostea ta, dar mă bucur că ai scăpat de lumea asta, mai ales că acum, uite, vine și frigul iernii ... nu știu ce-o să mă fac.

Oare aș vrea să fiu ca EI? Aș vrea eu oare să fiu ..... OM?? Sunt cam mulți, dacă stau să mă gândesc. Și cu criza asta, deja își dau în cap, dacă se vor apuca să muște? Hm ... avem două soluții: le scoatem dinții sau ... problema e că sunt prea mulți. Îi omorâm sau îi sterilizăm. Vai ce idee genială ar fi prima, ne scapă de obligații pe viitor, nu? Na, că deja gândesc ca un .... OM!! S-ar răsuci mama în mormânt să afle ce-mi trece prin mintea asta canină, sărăcuța!! Noroc ..... că nu are mormânt. Mi-e dor de mama și tare aș vrea să fiu iubit și să iubesc și eu pe cineva. Poate vine mâine fata aia cu grăunțe. Azi n-a venit, așa că n-am mâncat mai nimic.

Genocidul canin, în paralel cu cel uman. România 2011

Un nou episod despre România: genocidul canin începe!

2011-12-10T23:10:00.000+02:00

23. nov 2011

”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”

Problema patrupedelor canine fără stăpân este ..... o mare problemă. Foarte veche. Comuniștii au demolat vechile case și gospodării, au încartiruit cetățenii în colivii betonate suprapuse și animalele de pe lângă gospodării au rămas orfane. Și viața a continuat, evident, au procreat, s-au înmulțit și au supraviețuit în batjocura societății construită de oameni, îndurând foame, sete, caniculă, frig, lovituri, bătăi, dureri, răni și schingiuiri.

Pe scurt:

Guvernul României, stat membru al Uniunii Europene, după ani de hoție și ignorare și dezinteres total, nu este capabil nici acum să găsească o soluție umană pentru armata de patrupezi maidanezi semi-sălbăticiți și pe deplin umiliți. Eu circul mult cu bicicleta prin București, deci mă număr printre țintele mobile ale câinilor furioși. Fără să îi lovesc vreodată, fără să arunc cu pietre după ei, fără să folosesc nu știu ce spray-uri toxice, doar cu o vorbă bună sau o tonalitate răstită am învățat să îi stăpânesc 100%. Fără nici o exagerare. Sunt unii pe traseul meu spre servici care stau pitiți șmecherește de după vreo mașină și mă pândesc uneori, dimineața pe la 7. Văd ei acolo cum că vine un biciclist și se pregătesc de un atac feroce.

De multe ori le văd botul cum iese și așteaptă momentul atacului. La început mă temeam, acum mă distrează tactica lor atât de serioasă. Și dacă ei vor să mă atace atât de dușmănește, eu îi sperii, adică opresc destul de brusc bicicleta și chestia asta îi ia prin surprindere totală. Arunc un ”what?” sonor și gata, problema e rezolvată. Și cei mai fioroși renunță aproape instantaneu și fie rămân pe loc, fie pleacă. Ca urmare, de ce să fiu eu animal, ca să îl educ pe el, un patruped hărțuit, înfrigurat, flămând, chinuit, suferind? Nu este vina lui că există și că există acolo unde există, în condițiile în care este nevoit să trăiască. Are nevoie, exact ca un copil orfan, părăsit, ignorat, alungat, de o reintegrare. Asta e tot.

Revenind la nimicnicia umană:

Nu vreau să lungesc povestea și să comentez faptul că politicieni români au găsit în subiectul ”maidanezi” o oportunitate de campanie electorală, ce dracu, că nu suntem chiar atât de handicapați intelectual să nu observăm chestia asta!

http://www.romania-actualitati.ro/rrapages/view/35552

”Camera Deputaţilor a adoptat marţi – adică azi, 22 noiembrie 2011, în postul Crăciunului, culmea creștinătății ortodoxe! - proiectul discutat al legii câinilor fără stăpân, care prevede, între altele, posibilitatea eutanasierii după ce autorităţile locale consultă populaţia prin sondaje de opinie, referendumuri sau adunări de cartier.
Proiectul a trecut de plenul Camerei, deşi deputatul PSD, Aura Vasile a cerut retrimiterea documentului la Comisia de Administraţie, arătând că există un demers semnat de 57 de parlamentari în acest sens.
Decizia a fost luată cu 168 de voturi favorabile, 111 împotrivă şi 14 abţineri.
Potrivit raportului întocmit de Comisia de administraţie asupra proiectului pentru modificarea şi completarea OUG 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, eutanasierea câinilor fără stăpân se va putea realiza după ce autorităţile locale consultă populaţia prin sondaje de opinie, referendumuri sau adunări de cartier.
Propunerea prevede şi ciparea câinilor, inclusiv a celor care au stăpâni.
Consiliile locale, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti au obligaţia de a înfiinţa în funcţie de necesităţi, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a actului normativ, servicii specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân.
De asemenea, consiliile locale au obligaţia de a amenaja şi de a suplimenta din fonduri proprii în funcţie de necesităţi adăposturile publice pentru câini.
Câini grav bolnavi vor fi eutanasiaţi în trei zile lucrătoare
Câinii vor fi adăpostiţi în adăposturile înfiinţate de consilii timp de 30 de zile, cu excepţia celor revendicaţi de proprietari.
"În situaţia în care după expirarea termenului de cazare câinii nu au fost revendicaţi sau adoptaţi, aceştia pot fi păstraţi în adăposturi, returnaţi în teritoriu, eutanasiaţi sau o combinaţie a acestora, conform hotărârii consiliilor locale, respectiv CGMB după consultarea populaţiei din raza unităţii administrativ-teritoriale respective", se arată în proiect.
Proprietarul va suporta contravaloarea cheltuielilor de întreţinere în cuantumul stabilit prin hotărâre de consiliul local.
În cazul câinilor nerevendicaţi se prevede posibilitatea adoptării acestora în termen de şapte zile de către persoane fizice, juridice sau de centrele de adopţie înfiinţate de organizaţiile şi fundaţiile pentru protecţia animalelor.
Câinii cu vârsta de până la cinci luni vor rămâne în adăposturi până la revendicare sau adopţie, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 12 luni.
Proiectul de lege mai prevede că după examinarea de către medicul veterinar câinii fără stăpân grav bolnavi, incurabili, irecuperabili sau agresivi şi cărora nu le pot fi identificaţi aparţinătorii se eutanasiază în termen de trei zile lucrătoare.
Camera Deputaţilor este for decizional în cazul acestui proiect de lege, care a fost adoptat şi de Senat în 2007.

Actul normativ urmează a fi trimis preşedintelui Traian Băsescu pentru a fi promulgat.”

Istoric vorbind, suntem toți contemporani ai unui genocid pe care guvernul l-a ridicat la nivel de politică de stat. Mă refer la sărăcia și sărăntocia cruntă vezi aici despre sărăcie și sărăntocie (!) în care se zbate majoritatea populației, la măsurile luate împotriva generației în vârstă (tot ce a ridicat această generație, muncind într-un mai adevărat spirit al muncii și al conștiinței muncii, a fost și este în continuare furat, distrus, batjocorit, vândut pe sume simbolice etc. etc.), la îngroparea sistemului de sănătate și a celui educațional, la ”încurajarea” familiei prin totala lipsă de sprijin și susținere a tinerilor părinți sau a celor care și-ar dori să-și întemeieze o familie, dar nu-și permit din niciun punct de vedere etc ...... deci, la acest genocid uman, ce mai contează un genocid canin?!?! ”Noi să fim sănătoși” și .... ”Să trăiți bine!”. Mă mir că nu s-a votat o lege prin care autoritățile ar fi putut să profite de viitoarele cadavre canine și să facă tocăniță gratis pentru populația flămândă și umilită.

Sau să pună afișe ca în America lui John Wayne: ”se oferă recompensă de X lei pentru fiecare cetățean care se prezintă cu câte un maidanez căsăpit!”

Dar era să uit de la ce m-am revoltat și am început să scriu acest material!!

Am postat pe profilul meu de pe Facebook cum că ”păzea, începe schingiuirea hingherească a maidanezilor, aș vrea să mor, dar să nu văd ce urmează pe străzile Bucureștiului”. Și primesc un feed-back foarte prompt, legat de oameni, pe care eu îi clasificam ca fiind tot niște mamifere: ”Da, dar e singurul mamifer care gândește :)”

Zău așa .... ??? Gândește?!? AuOlEuuuuu, mă doare creieru!

Și reacția mea la așa o perlă fantastică:

”așa, și? Ce legătură are cu faptul că ucide din plăcere, printre altele? E singurul mamifer care ucide ca să se distreze, corect? Ce legătură are cu faptul că singura soluție găsită de mamiferul Hitler a fost ”soluția finală” sau că autoritățile românești ”își folosesc gândirea” pentru a omorâ o specie de ”vecini” din regnul animal, doar pentru că au furat totul în țara asta și nu au avut niciodată bani și interes să rezolve OMENEȘTE probleme maidanezilor? NU VĂD LEGĂTURA CU GÂNDIREA, PE BUNE.”
În altă ordine de idei, la două zile distanță de la scrierea materialului de mai sus, pe facebook a apărut o postare cu vreo 2.000 de comentarii divergente de la diverși utilizatori. Eeeehhhh..... iată un nou instrument guvernamental de manipulare în sensul instigării populației și a desolidarizării oamenilor care, plecând de la discuții de genul acesta, ajung să se urască, jignească și eventual să-și dea în cap. Totul devine extrem de neconstructiv într-o țară care e pe moarte și care ar avea nevoie de solidaritate și acțiune în sensul unor acțiuni comune care să salveze această nație prăpădită, sărăcită și sărăntocită!

Eu, maidanezul - exercițiu de imaginație

bancuri socialiste 1986

2011-12-10T22:24:00.000+02:00

”La ora de economie politică, profesorul îl întreabă pe elev:
- Ce construim noi astăzi, Bulă?
- Societaea socialistă multilateral dezvoltată, domnule profesor!
- Foarte bineeee! Înainte ce aveam, Bulă?
- Zahăr, pâine și ulei, domnule profesor!”

”Un cumpărător într-un magazin de mezeluri din România:
- Aveți crenwuști?
- Nu.
- Dar șuncă?
- Nu!
- Salam de Sibiu?
- Nu!
Cumpărătorul pleacă cu mâna goală și vânzătorul, uimit, exclamă:
- Mamă, ce memorie are!!!!”

”Care este diferența dintre știință, filosofia idealistă și materialismul dialectic și istoric?
1. Știința înseamnă să vânezi legat la ochi o pisică neagră, într-o cameră obscură, fără să fii sigur că pisica se află în cameră.
2. Filosofia idealistă înseamnă să vânezi legat la ochi o pisică neagră, într-o cameră obscură, știind sigur că pisica nu se află în cameră.
3. Materialismul dialectic și istoric înseamnă să vânezi legat la ochi o pisică neagră, într-o cameră obscură, știind sigur că pisica nu se află în cameră și să strigi plin de entuziasm: AM PRINS-O, AM PRINS-O!!!”

Cele 6 porunci dintr-o țară comunistă:
1. Nu gândi!
2. Dacă gândești, nu vorbi!
3. Dacă vorbești, nu scrie!
4. Dacă scrii, nu publica!
5. Dacă publici, nu semna!
6. Dacă totuși ai semnat, dă repede o dezmințire!

Extrase dintr-un rest de jurnal personal autentic, din 1986

administratia parcarilor

2011-12-10T13:51:00.002+02:00

Iată cum, un alt ”organ de stat”, plătit și din banii mei, își permite, fără nici o problemă și fără nici o jenă sau o grijă că ar putea fi penalizat de cineva, să mă persifleze în calitatea mea de contribuabil al unei țări în care totul se fură pe față.

Mulți cunoașteți odiseea garajelor din beton amplasate în urmă cu X ani printre blocurile bucureștene. Da, aveam mașină și atunci, cred că se întâmpla în 2006, nu mai știu, dar nu m-a interesat să investesc într-un garaj, tocmai pentru că nu am crezut că acest proiect va rezista. Aveam certitudinea că facilitatea era menită doar să îmbogățească pe cineva anume, pe termen scurt. După vreo 2 ani cred, mi s-a confirmat temerea. Cei care cheltuiseră o groază de bani și energie pe acele cutii din beton, trebuiau acum să cheltuiască din nou bani, timp și energie. Pentru a și le demola. Ei erau proprietarii, deci costurile erau ale lor. De ce trebuiau să-și sape singuri groapa? Ca în China, unde condamnatul la moarte își plătește glonțul folosit pentru uciderea lui .... Pentru că ... ”unde-i lege, nu-i tocmeală” și în România, probabil mai acătării decât în alte state europene, statul și-a furat de la populație un statut suprem de autoritate care dispune de viața, moartea, destinul celor care îl plătesc. Este o analiză pe care, dacă aș începe-o, ar trebui la final să mă sinucid de deprimare!!

Prin luna februarie sau martie 2011, în spatele blocului unde locuiesc și unde ultimele resturi ale dărămăturilor fostelor garaje fuseseră cu greu înlăturate, primăria de sector a început lucrări lăudabile de amenajare. Curățat, asfaltat, marcat, pus borduri etc. Exasperant, dar au lucrat vreo două luni și ceva pe o lungime de maximum 1 km. A ieșit ceva decent. O lucrare care, dacă mă întrebi pe mine, ar fi trebuit să fie făcută în momentul dării în folosință a blocului. Dar pe vremea lui Ceaușescu criteriile erau altele .... blocurile acestea fuseseră înălțate în câmp și ce se întâmpla în jurul lor nu conta. Așa că în spate nu a existat asfalt din 1981 până prin 2005. Și abia acum, în octombrie 2011, spațiile verzi din fața și din spatele blocului au fost împrejmuite cu un gard. Lumină pe aleile din față și din spate cred că am avut tot undeva la nivelul anului 2000-2003, nu mai știu.

În mod logic, după cum arăta noua amenajare a străzii din spatele blocului, urma să fie amplasate locuri de parcare. În loc de 10 garaje care deveniseră un fel de cocină comunală, puteam beneficia acum de probabil 18 locuri de parcare. Am depus și eu cerere la finalul lunii mai 2011. Cine ar fi crezut că uite, se apropie finalul anului, și autoritățile încă nu au venit cu o găleată de vopsea să traseze liniile ce delimitează niște locuri de parcare?!

La jumătatea lunii august 2011, după ce telefonic mi-a fost imposibil să iau legătura cu Administrația Domeniului Public și Dezvoltare Urbană Sector 6, Biroul Parcaje de Reședință, am trimis un e-mail. Deși am insistat, nimeni nu s-a obosit să-mi confirme primirea solicitării sau să-mi comunice, așa cum dispune legea, un număr de înregistrare. În România, acest lucru este o mare, mare problemă, autoritățile evitând în general să respecte legea. Dacă nu dai răspuns la o solicitare și refuzi să dai numărul acela de înregistrare, este ca și cum nu ai primit nici o solicitare. Poliția văd că procedează la fel, de o lună și ceva de la depunerea unei sesizări - la care am primit semnătura de primire, pentru că am trimis-o prin poșta română cu confirmare de primire - nu s-a obosit nimeni să-mi dea vreun răspuns oficial. În schimb, după ora 21 ciocănea un individ la ușă, cică era de la poliție și vroia să-mi dea o citație! Nici acum, după o lună, nu am primit-o!!

Revenind la A.D.P.D.U. Sector 6, m-am trezit în data de 8 decembrie, după 4 luni de la depunerea solicitării mele, cu un răspuns care m-a siderat de-a dreptul!

”... atribuirea locurilor de parcare se face (sic! limbaj de lemn”) după emiterea avizului de încadrare ca parcaj de reședință de către Comisia Tehnică de Circulație din Cadrul Administrației Străzilor București și după delimitare locurilor conform avizului. Vă mulțumim pentru înțelegere.”

Ce informație mi-a dat mie ”organul de stat”, plătit din banii mei? Eu l-am întrebat ”când finalizați acest proiect?” și el ce răspunde? Cărui om îi sunt necesare PATRU LUNI DE ZILE pentru a da un răspuns oficial atât de ..... oooo, vai, ce naivă sunt!!! Păi acum știu de ce a avut nevoie de patru luni! A căutat legea și paragraful și apoi probabil nu a avut tuș la ștampilă pentru a parafa răspunsul și nu i-a funcționat internetul pentru că o fi uitat să achite factura la RCS&RDS! Ce țară de idioți cu diplome!

Vedeți câte persoane sunt implicate în redactarea documentului?!

Un director general pe numele său Mugur Ioan Cristea, care scrie ”se face” în loc de ”se realizează”, de pildă (!), apoi avem și un șef birou parcaje numit Ion Cristian, mai avem un Alexandru Ionescu care ”întocmește” documentul - probabil dactilograful, nu îmi dau seama - și, peste toți acești 3 ”tovarăși”, uite nah că mai există unul pe care nu îl puteți ghici că există! Tovarășul Radu Iancu, Relaţii cu Publicul A.D.P.D.U. Sector 6. Wow, el este cel care a apăsat pe butonul de SEND pentru a-mi trimite acest răspuns pe cale electronică. Deci 4 oameni în loc de unul singur ..... Excepțional!!

MITOCĂNIA – un atuu contemporan

2011-12-02T19:21:00.002+02:00

02.12.2011

Locuiesc în acest bloc de 16 ani, adică după ce am revenit după un sejur de 4 ani, din Germania. Nu am crezut că mă vor apuca atâția ani aici.

Vecinii de palier

Cei de vis-a-vis de mine: un cuplu cam de vârsta mea, fără copii. Au un pisoi. Culmea, aceeași rasă ca și pisoiul meu. Domnul nu s-a obosit să mă salute, în calitatea sa de bărbat, ani de zile. Nici doamna. Ce-i drept, ani de zile nici nu cred că știau cine locuiește vis-a-vis, eram o plantă rară pe-aici, munceam zi lumină și în week-enduri fie plecam, fie nu ieșeam deloc din apartament.

Dar anii au trecut și două faze memoriabile mi-au rămas întipărite, a doua fiind zilele trecute.

Era cam 8,30 seara. Afară destul de frig, întuneric beznă. Veneam pe bicicletă. În spate aveam un rucsac de 40 de litri greu, cam la 15 kg. Pe bicicletă aveam vreo 10 kg (mere, varză și alte alimente), deci, ca imagine de ansamblu, eram vulnerabilă ca și echilibru și mă mișcam greu. Am oprit cu mare atenție în fața intrării blocului. Intrarea era blocată de o dubă FanCurier. Desigur să nu se livra nimic la ora aceea, probabil șoferul locuiește la noi în bloc. Între dubă și gardul existent aveam un spațiu foarte limitat, dar puteam trece cu atenție. Doar că în spațiul acela zăceau aruncate aiurea niște crengi de copac tăiate probabil de cineva și lăsate aiurea acolo. În ușa blocului stăteau de vorbă doi bărbați: vecinul meu și încă o persoană pe care nu o cunosc. M-au văzut când am apărut, evident. Și dacă erau orbi de vedere – nu doar de bune maniere! - și tot își dădeau seama că era cineva care se chinuia. Fiind încărcată cu cele descrise mai sus, nu eram chiar ca o gazelă, logic. Am trecut cu greu peste crengile de copac, eu și bicicleta încărcată. Nici unul dintre cei doi bărbați nu a schițat vreun gest să mă ajute.

Am trecut apoi pe lângă ei, ne-am salutat și, cu o mână ținând bicicleta, am început să caut cheia să descui ușa blocului. Era frig. Broasca ușii este puțin defectă și nu am putut descuia. Așa că a trebuit să mânuiesc bicicleta puțin înapoi și să o sprijin de gard. Am descuiat cu greu ușa blocului. Acum, ea fiind cu arc puternic, trebuia să o și țin bine astfel încât să pot intra și cu bicicleta cea grea. Nici unul dintre cei doi nu a schițat vreun semn să mă ajute. Eram acum între cele două uși de intrare ale blocului, una mă presa din spate, pe cea din față intram cu greu. Cei doi discutau în continuare și s-au îndepărat doi pași. Probabil că îi deranja imaginea, nu știu.

Aveam acum în față 5 trepte. Pe care clar, nu le puteam urca. Trebuia să dau coșul jos de pe bicicletă, ca să ușurez bicicleta și să o pot urca apoi cele două etaje. A fost complicat.

Am dat coșul jos și l-am dus la etajul unu, lăsându-l acolo pe scări. M-am întors să îmi recuperez bicicleta lăsată între cele două uși și să las ușa dinspre exterior să se închidă. În momentul în care apucam bicicleta și începeam să urc spre etajul unu, intră în bloc și băiatul altei vecine de palier, care salută arareori. Vecina, mama lui, nu mă salută niciodată, fără nici un motiv. Arareori răspunde la salut. Ei bine, nici băiatul nu a schițat vreun gest să mă ajute. Putea de pildă să ia coșul lăsat de mine pe scări, să-l ducă la etajul 2, că doar în drum spre apartamentul lui trecea pe lângă apartamentul meu.

Toată manevra asta mi-a luat cam zece minute cred.

Prima fază cu vecinul respectiv se întâmpla acum vreo doi ani cred. Veneam dinspre stradă cu bicicleta și mă pregăteam să intru în bloc. El se pregătea să iasă din bloc. A ieșit și, deși ne despărțeau 2 pași, nu mi-a ținut ușa de la intrare deschisă, ca să pot intra, ci a lăsat-o să se închidă în urma lui. Așa că eu a trebuit să las bicicleta, să îmi caut cheile, să descui, să îmi țin singură ușa cea grea, din fier .....

Nu vi se par incredibile totuși aceste comportamente urbane?

P.S. Haaaa, în schimb îi arde grija cine intră și iese de la mine sau mai știu eu ce!!